Cand voi deveni zeita?

Intrebari si iar intrebari...Ni le putem zilnic, fiecare, sunt aproape sigura de asta.

Cand voi fi fericita? Cand ma voi simti cu adevarat implinita?

Am vazut astazi un interviu cu Ozana Barabancea. Ozana e o tipa faina, multumita de ea insasi, care insa nu prea isi pune intrebari, uite exceptia. Nu isi pune intrebari nu pentru ca nu ar fi la fel de curioasa ca restul lumii in general, ci pentru ca stie deja raspunsurile, la toate intrebarile, la orice intrebare. 

Ozana iubeste viata, isi iubeste sufletul si trupul asa cum sunt. E o personalitate puternica si isi striga puterea catre cele patru zari.

Ozana nu vrea sa slabeasca, se simte minunat in pielea ei, doar sunt atatia barbati pe lumea asta care prefera femeile "pline". Si daca nu ar fi, ea tot asa ar vrea sa ramana, acum si intr-o viata viitoare.

Pe Ozana nu o interseaza ce cred altii, cum gandesc altii. Viata e scurta si simpla, noi cautam sa o complicam, asa spune ea. 

Ozana e libera, e indragostita. Iubeste un barbat mult mai tanar, si el pe ea. "Da-l naibii pe Cronos, nu exista timp!"

Dar eu sunt genul care ma intreb, nu sunt ca ea, ca Ozana. Asa ca nu pot sa ma abtin sa nu ma gandesc si intreb: Sunt oamenii asemeni ei fericiti cu adevarat, sau doar braveaza? Nu cumva personalitatea aceasta extrovertita si mobilizatoare ascunde o rana supuranda din interior, foarte adanca?

Mi-ar placea sa cred ca unii chiar sunt astfel, si imi doresc sa imi poata transmite si mie aceasta stare si eu sa zic gata, de maine n-o sa mai sufar si n-o sa imi mai fac ganduri...

Ozana devine zeita pe scena. Dar eu cand am devenit zeita, daca asta s-a intamplat vreodata pana acum? 

Oricum, daca nu s-a intamplat inca, mai am 2014 ocazii sa mi se intample pe viitor, e timp. Desi cred ca sunt zeita de fiecare data cand scriu, cand va scriu, cand apas "Publicati" pentru un nou articol, pe care, cu nerabdare si emotie, astept sa il primiti si sa il cititi.

Ma simt zeita si cand trec peste gandurile-mi grele si pot sa zambesc. Ma simt zeita cand imi strang copiii in brate. Ma simt zeita si atunci cand pierd desi stiu ca, de fapt, am invins. Ma mint eu, oare? Of, gata cu intrebarile! Dar indoiala inseamna cautare, iar eu sunt o zeita si atunci cand caut si nu neaparat si gasesc...il camino.

Ozana e asa cum alege ea sa fie. Eu sunt asa cum incerc sa aleg  sa fiu si poate, la anul, voi reusi ceva mai bine. Ozana se teme de minciuni mai mult decat de sinceritate. Eu ma tem si de sinceritate pana la un punct. Se pot prabusi atatea iluzii odata cu adevarurile dezvaluite, miezul pur si gol azvarlit drept in fata.

Mi-e teama ca nu o sa ma mai pot ridica dupa o astfel de marturisire. Mi-e teama de propria-mi confesiune, mi-e teama sa nu imi fuga pamantul de sub picioare cand o sa spun ce am de spus, cand o sa recunosc ca da, sufar, plang, ma chinui, am cosmaruri. Desi, in toata disperarea mea, inca stiu ca a doua zi imi vine mereu in intampinare si ma salveaza, iar si iar. Si asta nu e o minciuna, e un adevar care imi da speranta, imi da putere sa renasc din aceeasi a mea cenusa.