Despre "alte" frumuseti uitate ale vietii

Am citit, astazi, un articol scris de o...femeie. Nu e important numele ei, doar ca ma asteptam, articolul fiind publicat intr-o revista pentru femei pe care o citesc in mod regulat (gen not-so-glossy, si asta e cu siguranta un compliment, caci realmente apreciez aceasta revista), sa imi spuna ceva, sa imi transmita un mesaj, o stare, o emotie...

Paradoxal este e ca autoarea demonstreaza un real talent scriitoricesc si poseda si un vocabular bine pus la punct, fiind deci, teoretic, pregatita sa se inhame la un astfel de demers, dispunand de tot "pachetul" necesar pentru a asterne pe hartie ganduri, sentimente, idei, evident si unele temeri, determinandu-ne si pe noi, cititorii, totodata, sa purcedem  la a o citi. 

Constiincioasa din fire si cum nici curiozitatea nu imi da pace in ultima vreme (deh, am si eu o varsta si diverse apucaturi nu toate demne de urmat), m-am pus cu "burta pe carte" (de bunavoie, nu ca in liceu, inainte de teza) si am inceput sa citesc articolul, plina de speranta si insufletita de potentialul pe care il intuiam parcurgand primele fraze. 

Ei bine, citeam in continuare si incepusem sa imi pun intrebari (imi pun mereu intrebari cand citesc, deci e de bine, depinde de cantitatea de intrebari care ma copleseste), dar, totusi, aveam deja prea multe nelamuriri pe teava. O data cu adancirea si mai profunda in lectura, dimpotriva, ma straduiam cu si mai mult zel sa ma prind unde "bate", de fapt, autoarea, pentru ca zau ca nu imi era nici pe departe usor, si zic ca am o capacitate de intelegere cel putin decenta. 

In articol se vorbea de barbati si de femei deopotriva, in aceeasi termeni neprietenosi si neloiali (desi ma asteptam ca fiind femeie, autoarea se ne tina partea din cand in cand, macar asa, din pura simpatie pentru tagma feminina din care chiar si ea face parte - probabil ca nu ii convine nici acest aspect, parintii sunt si ei de vina). 

Autoarea ne "demonstreaza", la nivel textual si dactilografic (matematic n-am verificat, am terminat Litere si prefer sa ma abtin de la calcule complicate, ca pierd, mai mult ca sigur, sirul demonstratiei pana ajung la rezultatul final), ca barbatii sunt cu totii niste "imbecili" (e citat, eu nu as spune chiar asa, poate doar ca sunt nitelus imaturi, dar se mai si straduiesc, uneori, sa isi depaseasca conditia), ca femeile se cearta intre ele cu voluptate crescanda si patos perpetuu, ca sunt obsedate de celulita si de privitul in oglinda in nestire pentru identificarea de noi defecte fizice adaugate de la ultima verificare sau confirmarea celor existente si adanc infipte in trupul sclav al timpului de nestavilit. 

Soacrele (caci despre socri vad ca nu zice nimic, inseamna ca astia sunt barbati de sorginte demna) nu o duc nici ele mai bine; sunt toate insuportabile, atat in plan individual, cat si la gramada (gramada neorganizata, sa ne intelegem, nu ca la rugby, ca asa ar fi fost mai bine cat de cat), mai putin soacra celei in cauza, din cate inteleg. Autoarea stie cum sta treaba in general, doar are si ea prietene ca toata lumea (prietene care, probabil, nu se regasesc nici ele in descrierile din articol (au fost excluse cu buna stiinta sau poate nu), adevarate creionari ale unor personalitati inflacarate, suspect de ironice si chiar rautacioase pe alocuri).
 

OK, in final doamna (domnisoara?) autoare care, pe lungimea a vreo 4 pagini, ne arata cu degetul la tot pasul, subliniind, in tot acest rastimp, cat de imperfecti si fara perspective de revenire suntem cu totii (din nou aceeasi gramada dezorganizata, gen "gloata"). Suntem indemnati, in schimb, sa luam aminte din vreme la ce ne paste, si sa sincercam chimbam ce se mai poate schimba (desi, dupa cum ni se tot aminteste, nu prea mai e nicio sansa de iesire la liman). Mergea un „quod erat demonstrandum”, chiar daca nu la cote abisale si nu in mod constant, asta ca sa nu exageram nici noi. Totul e realmente pierdut, suntem dezaxati pe toate planurile si in mai cotloanele vietii. 

In concluzie, la finalul articolului (da, l-am citit pana la capat; probabil o sa va intrebati de ce, avand in vedere ca stau cam prost cu rabdarea...ei bine, i-am mai dat o sansa, si stiti de ce!) nu am inteles decat ca suntem oameni (stiam, si sigur, si voi). Bine, nu era nevoie de atata amar de slova aleasa pe spranceana si tesuta artistic in gherghefurile revistei, plus cerneala scursa si evident si timpul, pierdut nu-i asa, atat cu scrisul, cat si cu cititul. 

Si totusi? Ce putem face, care e sfatul autoarei, cum sa procedam acum, ca am  bifat pledoariile celei mai nemultumite femei de pe Pamant? Toate suntem mai mult sau mai putin nemultumite la un moment dat, dar cu masura epoletilor de pe umar si a gradelor, ca la armata. Nu stiu, poate ma lamuriti voi pana la urma, raman pe receptie.

Ar fi trebuit, cumva, sa ne rugam la Dumnezeu mai abitir, sa ne fi facut chiar pe toti dupa chipul si asemanarea lui? Poate ar fi mers ideea, dar exprimata inainte de Facerea lumii, acum e deja too late.  

Eu zic ca ar fi fost mult mai bine ca autoarea noastra - talentata de altfel, dupa cum spuneam, si tin sa repet acest lucru - sa se indrepte si catre "chestiile" frumoase ale vietii, infaptuite atat de femei, cat si de barbati, caci ele exista cu siguranta, si se regasesc, de obicei, intr-o forma tangibila si chiar pe langa casa omului!

                                                         Semneaza: O femeie la fel de rautacioasa ca si restul