Romeo, Julieta si cele doua cuvinte (Part 2)

-          De data asta, nu cred ca voi mai incerca vreun dialog –

Mie, cei de la Taxi imi sunt tare simpatici, si in plus de asta, imi place si muzica lor deopotriva, asa ca o sa folosesc atat prilejul, cat si starea pe care mi-o transmite piesa, de fapt amalgamul de stari, ca sa va spun ce parere am eu despre eterna preocupare pentru cum iubesc barbatii si cum iubesc femeile.

Dincolo de amuzamentul si ludicul incontestabil aferente mesajului piesei, dincolo si de sentimentul de deja-vu adanc implantat in experienta-mi relativ decenta (si recenta!) in traiul cu si pe langa barbati, am simtit, si v-o spun sincer, o oarecare compasiune pentru tagma masculina atat de greu incercata de-a lungul vremii, chinuita sub “povara” nenumaratelor marturisiri siropoase de alcov adresate muierilor la ceas de seara.

De fapt, am avut chiar o revelatie ascultand piesa asta. Dom'le, barbatii chiar nu pot rosti cu usurinta, dragii de ei, "cuvintele astea doua", care, pentru noi femeile, sunt doar un mizilic, dar nu orice fel de mizilic, ci unul cu potential, which makes the world go round???
O fi o problema exclusiva de enuntare? No, nu cred, nu ma pacalesc ei asa usor! Mai degraba, cred ca are legatura cu senzatia asta a lor ca daca ne spun in fata “te iubesc”, devin automat mai slabi, mai vulnerabili, si nu se mai simt la fel de barbati. Dar ii asiguram, noi, femeile, si pe aceasta cale, ca nu ne straduim deloc sa le luam locul sau sa-i intimidam in vreun fel.

Noi chiar nu vrem sa inventam nimic, nici sa luptam si nici sa tragem cu pusca. Vrem, in schimb (inutil si totodata tardiv sa mai spun ca mereu se va pune problema in termeni de "barter" intre noi si ei, fiind necesar, de fiecare data, cate un compromis, cate o simpla renuntare sau chiar cate un sacrificiu!) sa ni se spuna sus si mai ales TARE (si nu “in soapta”!) TE IUBESC! TE IUBESC! Simplu, vorba lor, nimic complicat….Nu vrem sa auzim decat cele doua cuvinte, aparent atat de banale, dar in fapt, pline de sensuri complicate, labirintice si cu valente pline de mister pentru noi, femeile, practicante asidue ale vorbitului intens, deversat in mod direct in urechea interna si sensibila a barbatului, al carui timpan, culmea, chiar functioneaza!

 Se stie, cu siguranta, ca Marte si Venus sunt doua planete distincte, nimeni nu mai poate contesta in ziua de azi acest lucru. Se ma stie si ca barbatii locuiesc pe una, iar noi pe cealalta (arar ne mai si intalnim, cand la ei, cand la noi…), teoria apartenentei planetare bazate pe diferentele de sex manifestandu-se nu doar in plan eminamente astronomic, ci si nitel mai jos, in straturile atmosferice net inferioare.

Plecand de la aceleasi primordiale “2 cuvinte”, intreaga populatie (cel putin cea pamanteana), feminina si masculina laolalta, isi disputa de sute, mii de ani chiar, “suprematia”, preluand conducerea cand unii, cand altele (sic!).
Pacat, insa, ca matriarhatul e de mult istorie, desi n-o sa uit sa invoc aici caracterul ciclic specific erelor geologice si poate ca, intr-o buna zi, nu vor mai fi doar ei cei mai buni stilisti, bucatari sau pictori.
Poate ca vom ajunge si noi sa fim macar pe picior de egalitate cu barbatii (cel putin pana sa va instaura pe deplin respectivul matriarhat, asta presupunand ca se va mai intampla vreodata acest lucru; noi oricum suntem foarte rabdatoare – se stie asta - si nu ne pierdem speranta cu una, cu doua, asa ca nu va bazati prea mult pe asta!).

Noi spunem “te iubesc” cu orice prilej, in orice context, si sub orice forma, cu intonatie si chiar cu ritm! Doar nu degeaba ni s-a dus vestea ca suntem asa de pricepute in a le suci mintile barbatilor!
Se mai spune in popor si ca ne folosim de sex ca sa ajungem la dragoste (da, stiu, suntem diabolice, machiavelice, etcetera, etcetera, nu contest!).

Barbatii, la randul lor, nu se lasa mai prejos si ne combat permament, sustinand cu vehementa ca iubirea, prelinsa necontenit din gatlejul feminin vesnic nesecat, nu ar mai avea, pare-se, nicio valoare, reiterarea sa perpetua nefacand altceva decat sa bagatelizeze, in fapt, inaltatorul "feeling”, dragostea neintinata, de care, evident, numai ei pot fi in stare. 
E vorba aici doar de credinta lor unilaterala, normal ca pe noi nu ne intreaba nimeni, nu de alta, dar nu ne-am mai putea opri din oferit explicatii, fapt ce ar declansa, cu siguranta, potopul, iar ei nu au umbrelele la indemana sa se apere de ploaia ce cade “infernal” si in rafale suficient de puternice incat sa le creeze oaresce probleme de comfort, basca si vreun suparator guturai.

Cum s-ar zice, noi doar “dam din gura”. Ne place sa ne laudam cu sentimentele noastre asa-zis profunde (?!?) aflate intr-o continua fierbere (sper sa nu dea-n clocot pana la urma, nu de alta, dar asta ar fi realmente o tragedie, cu efecte greu de cuantificat!), pe cand ei chiar simt dragostea, pe care ne-o impartasesc si noua cu adevarat si cu toptanul!
Doar ca - si acum vine reversul la ceea ce spuneam mai sus despre femei, sex, folosinta si amor - barbatii se folosesc de dragoste ca sa ajunga la sex (adica exact pe dos decat o facem noi, mai pe intelesul' dom’soarelor de la teveu, ce-si tarasc dupa ele silicoanele uriase si mintea de marimea unui sfarc dintre cele doua).
Pai asta mai e iubire, stimabililor? Nu zic ca noi am fi usa de biserica, dar zau asa…sa fim putin rezonabili, zic…

Mai in gluma, mai in serios, adevarul e pe undeva pe la mijloc, ca intotdeauna. Adicatelea, ei iubesc (o pot face chiar foarte des, nasol ca n-o si declara la fel de des). Noi, in schimb, iubim (suficient de des) dar o si strigam (la propriu!) cu decibelii la maxim si cu mult aplomb, facand asta chiar mai cu pasiune decat actul de iubire propriu-zis – pana si eu am ajuns sa o recunosc, fie ca imi place, fie ca nu).

Concluzia ar fi (asta daca ar fi nimerit sa mai si tragem vreo concluzie, avand in vedere ca dilema cu oul si gaina nu a fost rezolvata nici pana azi) ca si noi si ei iubim in aceeasi masura si cam pe la aceleasi cote, tinzand cand spre minim, cand spre maxim in functie de sex, disponibilitate, conjunctura sau toana de moment.
Diferentele constau (caci ne-am lamurit deja ca exista diferente clare in ceea ce priveste modul de abordare a paradigmei delicate a amorului) in modalitatea de exprimare, cu specificitatile inerente “speciei” din care facem parte fiecare.

Nu cred ca e cazul nici ca ei sa ne stranga pe noi de gat, disperati ca nu ne loveste vreo binecuvantata pasa de mutenie nici macar in timpul orgasmului, cand, pe langa gemetele din dotare, incurajatoare si unanim apreciate de altfel, mai “bagam” de la noi, constiente foarte, si cate un “Ti-a placut, iubi? Daca da, cam cat pe o scala de la 1 la 10?”

"11, draga mea!" vine rapid (dar nu suficient de rapid, totusi) raspunsul lui (prefer sa nu ma gandesc acum ce ar insemna sa declare bietu’ om, pe bune, ca nu prea i-a placut de data asta! O scala a placerilor  nici nu ar mai intra, astfel, in discutie, in cazul unui scenariu ca acesta, extrem si apocaliptic). 

Bine, nici noi nu o sa ne apucam acum sa-i castram pe ei dupa cum ne povatuieste ("intelept'') madam Monica Tatoiu prin presa (kilometrii de carti - cred ca erau mile mai degraba, suna mai credibil asa - care o despart de Adelina Pestritu (fosta Varciu!) "alearga" drept dovada de necontestat).

Cel mai bine ar fi sa incercam sa facem pace (din cand in cand, cel putin), alegand calea de mijloc, asta ca sa mai putem fi in stare, ulterior, sa ne vedem pe mai departe de vietile noastre, consumate in cupluri de sorginte preponderent mixta, macar asa apropiindu-ne cat de cat de mult ravnita si ancestral visata armonie universala.