Putina contabilitate

Poate pentru ca se apropie sfarsitul de an – vremea bilantului pentru unii, motiv de adancire a depresiilor, anxietatilor si complexelor pentru altii – mi-am amintit de o poezie a  lui Marin Sorescu, pe care mama o indragea in mod special, se numeste Contabilitate, care surprinde foarte bine aceste ultime clipe de Decembrie petrecute cu bucurie alaturi de cei dragi, ori in deplina si grea singuratate:

Vine o vreme

Când trebuie sã tragem sub noi

O linie neagrã

Si sã facem socoteala.

Câteva momente când era sã fim fericiti.

Câteva momente când era sã fim frumosi.

Câteva momente când era sã fim geniali.

Ne-am întâlnit de câteva ori

Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape

(Pe unde-or mai fi? Mai trãiesc?)

Toate acestea fac un viitor luminos ---

Pe care l-am trãit.

O femeie pe care am iubit-o

Si cu acceasi femeie care nu ne-a iubit

Fac zero.

Un sfert de ani de studii

Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,

A cãror întelepciune am eliminat-o treptat.

Si, în sfârsit, o soartã

Si cu încã o soartã (de unde-o mai fi iesit?)

Fac douã (Scriem una si tinem una,

Poate, cine stie, exista si viata de apoi).

Eram copil cand am citit pentru prima data poezia lui Sorescu. Era prin anii '80, in plina era comunista, si mama isi notase aceste versuri intr-o mica agenda de mana pe care o tinea in poseta…imi amintesc ca se ferea sa aduca vorba de Marin Sorescu, de poezia lui…nu stiu nici astazi pe unde o gasise si unde o citise (mama studiase Literele si avea la bunicii mei o biblioteca mare, cu multe taine cuprinse in ea), stiu doar ca a copiat-o cu pixul pe hartie, recitind-o adesea, cu mine standu-i alaturi.

La vremea aceea, probabil, sa te gandesti sa tragi linii – mai ales negre - si sa faci socoteli era ca si cum ai fi aruncat cu oua in presedintele mult iubit, sau nu cu oua, ca nu aveai de unde sa arunci cu asa ceva, chinuit de foame dar indoctrinat pana in dinti de “beneficiile” nemasurate pecare comunismul le aducea umanitatii. Puteai – cel mult - sa arunci cu niste salam cu soia, desi ti-ai fi luat portia de la gura si nu stiu daca merita sa ramai nemancat pentru cateva zile doar ca sa iti exprimi oprobriul fata de "al mai mandru decat soarele".

Zaharul era si el pe ratie, uleiul la fel, cam totul….Ne rationalizau ei gandurile, ne cenzurau respiratia si sentimentele, daramite sa ne cantareasca si sa ne livreze portii infime de alimente aruncate peste gard ca la animale...era floare la ureche pentru ei.

Imi amintesc cum bunica mea se aseza la 5 dimineata la coada in fata macelariei, in asteptarea carnii care sa ne bucure sarbatorile crestine de care numai in soapta pomeneai, cand, schimonosit de frig si asteptand sa-ti vina randul, pur si simplu foloseai orice prilej sa iti mai dezmortesti nitelus limba, schimband cateva cuvinte cu cel din fata sau din spatele tau. Din pacate, din cauza amneziei provocate de frigul ce-ti biciuia tamplele, iti sfichiuia urechile si iti amortea creierul mic, mai scapai cine stie ce vorbe si riscai ca interlocutorul sa te toarne pe la Securitate…dar ce puteai face? Aveai acasa guri de hranit...Oasele, pe care cu greu le desluseai prin aburii geamului de la pravalie, indesate undeva in spate in galantarul ce nu apuca niciodata sa se umple si cu carne macra, ar fi indestulat cel mult un caine vagabond, nicidecum un copil sau un sot infometat.

Asa era atunci, in vremurile acelea, cand nu ne puteam bucura de bucate prea alese, dar macar ne puteam hrani sufletul si spiritul cu vreo carte citita pe ascuns si data din mana in mana, dar numai intre prietenii foarte apropiati in care insa aveai o incredere oarba, desi riscul sa fi turnat te pandea la tot pasul (chiar si in propria-ti familie).

Azi, in schimb, desi ne hranim trupul cu orice de la fast food si pana la mancare bio, am uitat sa ne mai hranim si inima, si restul…nimeni nu mai vorbeste cu nimeni fata in fata (si daca indraznesti sa bati pe cineva pe umar prieteneste, pentru incurajare, risti sa fi acuzat de hartuire sau mai stiu eu ce nebunie), ca doar traim in secolul vitezei si nu mai avem timp, iar timpul de care arareori mai dispunem il petrecem mai mult pe Facebook, intalniri pentru care nici macar nu e nevoie sa ne mai aranjam sau pregatim cine stie cat timp in fata oglinzii ca oricum nu ne vede nimeni, avantajul ar fi ca in fata ecranului calculatorului suntem oricine vrem noi sa fim.


Nici la telefon nu pot sa zic ca mai vorbim, desi, in ziua de azi, telefon mobil are si gunoierul de pe strada, care isi anunta colegul aflat la doua strazi distanta ca e ora pranzului si sa se opreasca din maturat si ridicat praful pana la ceruri, ca e vremea sa imparta cateva felii de parizer cu paine din cea mai alba, pufoasa si foarte ieftina dar care te umfla bine si tine si de foame.
Mai degraba preferam sa ne trimitem SMS-uri, oricate si pe orice subiect. Cererile in casatorie sunt facute prin SMS (si transmise dar si acceptate/respinse, deci trafic dublu, spre deliciul si profiturile operatorilor de telefonie mobila), moartea unui apropiat la fel, o afli prin SMS, si cate si mai cate (macar cand incepi sa urli de durere la aflarea unei astfel de vesti, te aud cel mult vecinii de bloc). Cand cea mai buna prietena a mea era internata in spital, foarte bolnava, stiindu-ma mai sensibila si mai panicoasa din fire, s-a gandit vreo 2 zile – in agonie fiind de la teribila boala, biata de ea – cum sa faca sa ma anunte ce a patit cat sa nu ma aiba pe constiinta…Pana la urma, a apelat la SMS-ul salvator, pentru ca daca i-as mai fi auzit si glasul stins in telefon, probabil as fi clacat cu siguranta sub greutatea vestii primite, si as mai fi ocupat si eu vreun pat de spital platit din bani publici.

Cu toate astea, va spun cu mana pe inima ca mi-e dor de copilarie (sfarsitul de an ne face si mai nostalgici), cand abia asteptam sa se faca seara si sa ies in fata blocului sa joc carti cu copiii din cartier…mi-e dor de telefonul fix, la al carui sunet strident saream ca arsa, in asteptarea telefonului mult-asteptat de la iubitul meu sau de la colega de banca de o viata care ma anunta ca e vremea sa o zbughim pe maidan…mi-e dor de versurile de dragoste scrise pe biletele lasate in banca celei indragite, mi-e dor de pozele alb-negru cu baieti (de obicei imbracati in uniforma de soldat, ca pe atunci armata era obligatorie; numai noi, astea de varsta mea mai stim cat plangeam dupa ei si cum numaram zilele pana cand trebuia sa vina acasa si care pareau fara de sfarsit), cu care adormeam sub perna pe la 17 ani…Mi-e dor si de cinematograful Flamura, de filmele lacrimogene indiene ce rulau in nestire si pe care am invatat sa ne sarutam….iar si iar…

Mi-e dor de acel “atunci”, as vrea sa pot sa-l mai aman nitel pe acest indaratnic si teribil de sufocant “acum”.