Monday, March 11, 2019

Pe când era o operă de artă


I se făcuse, deodată, foarte cald. O urmăream cu câtă grație își dă jos sacoul galben-pai, primăvăratec. Era ca o pasăre măiastră plictisită de frumusețea de suprafață, care își leapadă veșmântul incomod dezvăluind, fără urmă de pudoare, grația trupului delicat, fin, ca de marmură albă, sculptat cu răbdare și precizie de o natură prea binevoitoare.

Purta o cămașă din mătase neagră, diafană, ușoară ca un penaj de porumbel purtat cu mândrie. Sfârcul drept, neastâmparat și grăbit, împungea cu hotărâre prin materialul îngăduitor, parcă încercând o impresionantă evadare. Era perfect rotund și erect, ca și când vreun bărbat îndrăgostit abia își marturisise – șoptit – iubirea. Mă dureau ochii de la atâta splendoare. Urma pieptului cu pielea tânără și pulsândă îmi gâdila vioi simțurile precum un giulgiu inedit de Torino descoperit recent. Aș fi putut să mor chiar atunci, sclavă a beatitudinii femeiești.

No comments:

Post a Comment

Adaugati un comentariu aici: