Verde nud

Parcul răspândea în jur un verde proaspăt de primăvară intrată tiptil în nobilele-i drepturi. Mi-aș fi dorit să pot atunci, pe loc, ca inspirând o dată adânc, să cuprind în mine cu totul acel verde îndrăzneț, să înceapă să îmi curgă clorofilă născătoare prin vene și să devin un copac peren și fără așteptări inutile. Soarele blajin, prăfuit mi-ar fi fost complicele supus. Aș fi putut astfel să capăt forțe noi, multă răbdare și putere, virtuțile de netăgăduit ale unei naturi binevoitoare. Aș fi putut să prind rădăcini răsfirate ca niște picioare lungi și fine împlântate în solul cleios, strigătu-mi de disperare coborând din gâtlejul înalt până la câțiva metri sub pământ. 

Inima mi-ar fi devenit una de lemn și nepăsătoare, o inimă care și-a pierdut pe de-a-ntregul bătăile neascultătoare ce obișnuiau să o înfioare, renunțând la emoțiile de tot felul care o tulburau și o subjugau fără încuviințarea ei și fără măsură.

Aș fi putut, ușoară de pe acum, să mor ca om și să renasc sub noua-mi formă împrăștiindu-mi suferința-cenușă într-o mie de zări.

Aș fi putut să îți las o amintire în scorbura săpată, nu din întâmplare, lângă așa-zisa-mi inimă care nu mai știa să facă aproape nimic. Aș fi putut să îți spun că nu te mai iubesc. Sau aș fi putut să mint, resuscitată de la  atâta verde nud.

Foto: Mădălina Vlăsceanu