Friday, March 22, 2019

Puzzle


Am văzut un film minunat. Puzzle, așa îi spune, și are treabă, în principiu și aparent, chiar cu asta: cu jocul de puzzle.
Povestea e destul de simplă: o mamă casnică de provincie, foarte religioasă, dedicată complet soțului și celor doi fii, primește în dar de ziua ei un puzzle. Încet-încet, descoperă frumusețea jocului, o captivează cu totul. Află întâmplător despre cineva care își dorea un partener de joc cu care să participe la un concurs. Și de aici, povestea devine una destul de previzibilă: Partenerul de joc este un bărbat șarmant, un tip exotic, extrem de inteligent, diferit, care vede în ea o femeie nouă, minunată, cu o personalitate rebelă. Previzibil, între cele două personaje se naște o promisiune de dragoste sublimă. Despre deznodământ nu o să spun însă nimic. Filmul este absolut splendid și merită văzut, nu vreau să îi stric farmecul, sau vouă să vă influențez așteptările.
Mi-am pus diverse întrebări existențiale și de tot felul pe când vizionam filmul. Am și plâns, am și râs, și mă gândeam cum un hobby e capabil să îți schimbe viața așa, într-o clipă. Cum poți ajunge să te autodescoperi cu adevărat și să îți dai jos măștile una câte una, măștile sub care te ascundeai de atâta amar de vreme și despre care aproape că nu știai că există, sau că sunt atât de multe. 
Jocul de puzzle e tratat în film ca fiind unul dintre puținele lucruri complete de pe lume. Deși poți să nu nimerești din prima piesa potrivită, la final, când vei termina, vei avea în fața ochilor o imagine perfectă. Nici succesul, nici averile și nici chiar dragostea nu pot oferi astfel de satisfacții totale. Viața e un haos, sau, vorba lui Forrest Gump, celebrul personaj: “ My mamma always said, “Life was like a box of chocolates. You never know what you're gonna get “.
Am rezonat cu personajul principal mai tot filmul. Pasiunile sunt flăcări, iar flăcările se întrețin, dacă nu, cum era și de așteptat, mor. Sau le stingi tu din proprie inițiativă pentru că, într-un final, o viață bazată pe rutină e mai convenabilă, e mai simplă, e mai ușor de suportat și de întreținut, e mai la îndemână. 
Știu exact cum e. Scrisul este pentru mine o veșnică frământare. Și dacă scriu și dacă nu o fac, mereu e prezentă acolo o neliniște, care poate influența intr-un fel sau altul dorința mea de a scrie sau aceea de a renunța. Și dacă totuși scriu, despre ce să fie? Ce subiect, ce gen literar, ce stare am, ce stare vreau să transmit etc etc. Astfel de întrebări mă macină la nesfârșit.
Uneori înlocuiesc pasiunea pentru scris cu o posibilă îndrăgosteală. Și se aseamănă întrucâtva. Până la un punct ești dispus să faci orice, să sacrifici totul pe altarul dorințelor de tot felul. Până când însă vine și acel moment când intervine rutina sau egoismul și jocul nu mai exact asta: joc, ci doar ceva cunoscut prea bine și prea pe dinafară. 
Ce avem acum nu ne mai e suficient, nu ne mai motivează, nu ne mai ajută. Da, așa e, puzzle-ul e complet. Cu toate astea, încep să ne lipsească momentele acelea frustrante, imperfecte când piesele nu se potrivesc din prima, când poate că îți vine să arunci cu ele de pereți de ciudă și de oboseală. Cumva ne lipsește esenta: piesa cu numărul 1, sau piesa cu numarul 435. Am vrea să retrăim clipele de perseverență întru încercare, timpii aceia mai vii decât restul în care nu mai există nimic altceva pe lume decât o masă, un joc de puzzle și o inimă pulsândă, gata să cucerească un viitor previzibil, dar unul deloc comod și pe masură de complicat.

No comments:

Post a Comment

Adaugati un comentariu aici: