Despre așteptări și alte utopii

Aștept cu mare interes ziua când n-o să-mi mai pese aproape de nimic. Nu am încă vârsta ideală pentru “jemanfișism”, sau poate că asta e doar o scuză penibilă, pentru că încă pierd timp și îmi bat capul cu tot felul de tâmpenii mundane și inutile.
Nu că aș vrea cumva să îmbătrânesc mai repede, dar pur și simplu m-am săturat să mă afecteze una sau alta în diverse măsuri:
- Vreau să mă doară fix la bască dacă sunt părăsită rapid și fără vreun motiv major de vreun bărbat rămas imatur pe viață; ducă-se, are balta pește;
- Nu mai vreau să mă stresez sau să mă simt vinovată la culme că încă n-am citit toate cărțile importante ale lumii, sau alea pe care le-am început nu le-am mai și terminat, din plictiseală sau pentru că pur și simplu nu-mi plăceau;
- Vreau să nu mai citesc nicio știre rea, vreau să aud doar de bine; nu era vorba aia că dacă o dăm pe negativ, vine potopu’ peste noi? Uite că vreau să mă protejez de eventuale cataclisme;
- Nu mai vreau să îmi pese care cu cine s-a mai cuplat, sau care s-au decuplat și recuplat în altă schemă aparent mai convenabilă, fie că e vorba de politică sau de relații de alcov;
- Nu mai vreau să-mi pese că vreun cocalar a dat peste mine pe stradă și nu mi-a zis “pardon”; până la urmă dacă nu o făcea nu mai era cocalarul suprem ci vreun domn, iar eu nu mai aveam acum de ce să mă plâng la voi;
- Nu mai vreau să mă apuce toate nebunelile când vreun angajat care mă servește în calitate de client, care îi plătește lunar salariul, mă tratează cu dispreț, se uită urât la mine când îi atrag atenția că-mi vorbește nepoliticos și îmi dorește în gând să crăp cu prima ocazie; dacă nu e ceva de viață și de moarte schimb furnizorul și gata, s-a rezolvat și asta. Nu mai mor cu sau fără el de gât.
Ar mai fi multe de care îmi doresc enorm să nu-mi mai pese, dar nu vreau să vă plictisesc.
Pentru că, dacă am ajuns să scriu despre toate astea, e clar că încă îmi pasă, e clar că mai am de lucrat la mine și la capitolul “zen total”.
E nițel prea devreme, așa că mă duc să mai trăiesc pentru încă o clipă.
Promit să revin și să vă spun că în sfârșit nu-mi mai pasă. Nu știu cum și când o să și fac ce zic aici, dar scriind-o e ca un fel de “commitment” că o să mă țin măcar de promisiunea asta.
Pe nu foarte curând.