Roz de nisip

Valurile își întețiseră vuietul, deși nu crescuseră în înălțime. Aroma sărată ne gâdila nările cu nesațul ei marin.
Zăceam pe plajă îmbrățișați și muți. Aerul încărcat și cleios de vară târzie în pârg ne lipise unul de altul și mai mult. Eram acum două trupuri bine sudate ale mării.
Atlas pătrunsese în noi și susținea, ca întotdeauna, cerul de un albastru perfid și îndrăzneț. O făcea mai cu îngăduință de pe umerii mei, și mai cu forță și fără milă de pe ai lui.
Buzele ne erau calde și pline de nisipul roz purtat de vânt. Scoicile mărunțite adunate pe buza ei de jos îmi cântau un Rachmaninov dulce la ureche.
Soarele încă strălucea, nu dogoritor, ci doar cât să ne țină de urât și de sete. Desenase umbre de jur-împrejur, pus pe șotii. Făcuse chiar și un cerc în jurul nostru. Ne simțeam recunoscători, la adăpost de fierbânțeala neprietenoasă și de fiarele hămesite ale pamântului.
Ne încrucișasem degetele pudrate cu nisip în chip de inimă cu vârful un sus. Un pescăruș în zbor ne urmărea curios, captând mesajul nostru și transmițându-l pentru restul.
Liniștea tulbure de plajă înmuiată în valuri ca de șampanie ne învăluise cu totul, ne acaparase simțurile și gândurile. Ne vorbea șoptit și ne cerea sfaturi lumești de tot felul.
Orizontul portocaliu se înecase în marea verde iar tu mă iubeai simplu, umed și sărat. Aici era punctul unde se sfârșea lumea și unde începeam noi.