Wednesday, March 18, 2015

Povestea celor trei fulgi de nea

Au fost odata ca niciodata trei fratiori fulgi de nea: Fulgisor Gri cel Mare, Fulgisor Albastru cel Mijlociu si surioara cea mica, Fulgisoara Inimioara.
Cei trei frati traiau fericiti impreuna cu parintii lor acolo sus, pe Norisorul nr. 7 din cartierul Zapezii Absolute. Aveau prieteni in tot cartierul, asa ca de sarbatori se intalneau si incingeau niste hore minunate. Si uite asa, mereu ningea frumos pe pamant de Craciun...

...Dar, intr-o zi, s-a pornit Vantul cel Fioros de Apus, dusmanul de moarte al fulgilor de nea. Cand sufla nabadaiosul vant, fulgisorii se imprastiau care incotro, speriati. Ii mai prindea in brate cat un tatic-fulg mai puternic si ii ducea inapoi in brate la casele lor.
Doar ca, de data asta, vantul a fost mai rautacios si mai puternic ca niciodata, iar taticii puternici s-au temut chiar si ei sa mai iasa din case. Astfel ca multi fulgisori-copii nu au mai reusit sa se salveze si au cazut pe Pamant care, incotro, ratacindu-se!
Doamne, ce tragedie! Cum va mai putea ninge de acum incolo? Ce o sa mai faca lumea de jos de Craciun? Cum o sa mai faca oameni de zapada???
Tot asa s-a intamplat si cu surioara Fulgisoara Inimioara. A zburat si dusa a fost. Fratiorii ei au reusit (nu se stie exact cum) sa nu cada pana jos, jos de tot. Dar ea fetita, prea subtirica si plapanda la trupusor, a cazut chiar pana jos, jos de tot...
...Si ce-a mai cautat-o familia ei, cat au mai plans fulgisorii fratiori dupa ea! Au strigat-o incoace si incolo, si-au intrebat prietenii, rudele. Nimic. Nimeni nu vazuse si nu auzise nimic.
Pana la urma, deznadajduiti dar cu o ultima urma de speranta in suflet, fratiorii fetitei fulg de nea si-au luat inima in dinti si s-au dus la Stapanul atotputernic, Soarele, sa il intrebe daca stie cumva unde se afla surioara lor. 

Desi le era foarte teama sa nu cumva sa se topeasca sub dogoarea crancena din imparatia Soarelui,  fratiorii, asa uniti si plini de curaj si  iubire pentru surioara lor s-au incumetat sa il deranjeze de la siesta de dupa-amiaza pe inteleptul Soare a-toate-stiutor.

- Inaltimea ta Soare bland, suntem atat de tristi, a spus Fulgisor Gri. Am venit la Domnia Ta, caci nu stiam la cine sa mai apelam.
- Dar ce s-a intamplat, micutule? Intreaba Soarele, realizand intr-o clipa ca o mare nenorocire tocmai avusese loc. A vorbit cu o voce calma, retinuta, ca nu cumva sa il sperie si mai rau pe micutul si asa destul de palid si care tremura  din toti rarunchii de emotie. Doar nu ar fi venit nimeni din neamul fulgilor de nea sa ii bata la usa asa, tam-nesam taman lui, Soarelui, de bunavoie, daca nu ar fi fost vorba cu siguranta de o chestiune de viata si de moarte!
- Stapane Soare, a disparut surioara noastra draga, Fulgisoara Inimioara! Dusmanul nostru, Vantul cel Fioros de Apus, a batut atat de tare incat a luat-o cu totul! Am cautat-o ore in sir, am strigat-o, dar totul a fost in zadar. Nu e niciunde. Suntem disperati si am venit sa iti cerem ajutorul si poate reusim sa o gasim impreuna!
- Asa, deci...Mica printesa de gheata a disparut! Ei bine, pentru ca ati fost atat de curajosi cat sa va apropiati asa de tare de mine si de casa mea doar ca sa va salvati sora, am sa imi intind o raza lunga-lunga si am sa o caut pe pamant. Va rog sa ma asteptati aici pana ma intorc cu vesti.
- Multumim, Soare bun! Te vom astepta nerabdatori dar o vom face in Marele Hol. Acolo e putin mai rece decat in sala Tronului Dumitale. Daca mai ramanem mult aici, riscam sa ne topim cu totul!
- Prea bine micutilor, asteptati-ma in Holul cel Mare, ma intorc cat pot de repede. Acum va las, ma grabesc sa va caut surioara.
Nici nu termina bine Soarele ce avu de zis, ca se si porni in cautarea fetitei fulg de nea ratacite. Isi chema ostasii solari cei mai buni si isi intinse o raza catre pamant dupa cum promisese. Fiecare ostas cobori pe raza in cate una din cele patru zari.
- De indata ce aflati orice informatie despre fetita disparuta sa ma anuntati negresit, le spune Soarele ostasilor sai de nadejde.
- Asa vom face, Stapane. N-ai grija, o vom gasi pe surioara-fulgisoara deindata!

Pornira ostasii catre toate cele patru zari dupa cum le ceruse Stapanul. Trecura minute bune, apoi ore, apoi chiar o zi intreaga. Se facuse deja noapte si Soarele inca nu primise vesti. Era ingrijorat. In plus, obosise si il dureau bratele intinse, tintuite pe cer ca sa poata sustine raza salvatoare. De abia se abtinea sa nu adoarma. Daca ar fi atipit, raza s-ar fi stins, iar ostasii nu s-ar mai fi putut intoarce niciodata inapoi! O alta raza nu i-ar mai fi gasit oriunde s-ar fi aflat. Asa ca Maria Sa, Soarele facea eforturi suprasolare, ca sa nu adoarma. Pana la urma a reusit sa ramana treaz, gandindu-se la bietii fratiori care asteptau in Hol si care, in curand, ar fi putut muri daca nu se ajunge curand la un deznodamant.

Dupa cum spuneam, noaptea se lasa pe nesimtite deasupra palatului Soarelui, cand, deodata, unul dintre ostasii Soarelui striga inspre cer:
- Stapane! Stapane! Am semnale de la prietenii mei eschimosi ca ar sti unde de afla micuta fulgusoara!
- Ce, cum? Sari Soarele ca ars din jilt. Ati gasit-o pe fetita? Asta e cu adevarat minunat! mai spuse Soarele, din ce in ce mai increzator ca povestea acestei disparitii misterioase se va incheia pana la urma cu bine. Fugi intr-acolo iute, gaseste-o si adu-o acasa la fratiorii ei! le striga El ostasilor, plin de entuziasm.
- Sunt deja pe drum, stapane, striga ostasul, rasufland din greu, aproape ucis de gerul din Alaska. Eu sunt ostasul Soarelui, cum voi rezista eu in frigul asta? isi spuse in gand ostasul. N-am incotro. Trebuie sa rezist, nu-mi pot dezamagi stapanul. 
Dupa mai multe clipe scurse cat un veac, ostasul cel norocos ajunse la iglu-ul prietenilor sai. Intra si ii zari pe acestia asezati in jurul unui patuc improvizat din gheata. Pe patuc, plapanda, zacea surioara-fulgisoara. Avea ochi inchisi si nu isi putu da seama de la distanta la care se afla daca respira sau nu.

- Frati eschimosi, cum se simte Fulgisoara-Inimioara? Traieste?
- Traieste, prietene ceresc, traieste. A avut noroc ca a cazut la noi. Aici e rece, multa gheata si astfel a putut fi salvata. Iti dai seama ce s-ar fi intamplat daca cadea in desert? Nici nu vreau sa imi imaginez asa o tragedie!
- Draga de ea....Ce bucuros sunt ca traieste! Ce fericiti vor fi fratiorii ei, dar si stapanul meu, Soarele! Unde mai pui ca o sa ma inainteze sigur si pe mine in grad de Cavaler al Soarelui dupa asa o reusita! isi spuse ca pentru sine ostasul, satisfacut de asa o mare izbanda.
- Da, asa este! E intr-adevar o minune! mai spuse eschimosul cel mai grasun dintre ei. Va trebui insa sa mai zaboveasca nitel pe aici. E inca foarte slabita si trebuie sa mai prinda niscaiva puteri. O mai tinem cateva zile sa o mai doftoricim nitel, si apoi poti sa vii sa o iei. O tratam cu o potiune din grasime de foca. E un medicament miraculos in astfel de cazuri, sa stii!
- Va multumesc si va sunt recunoscator tuturor, mai spuse ostasul. Ma voi intoarce curand! Spunand acestea, isi aminti ca nu il anuntase inca pe stapanul Soare ca o localizase pe fetita si ca domnisoara Fulg-de-Nea isi revine incet-incet.
Se intoarse la raza pe care coborase, trase de un fir de lumina ca sa il anunte pe stapan vestea. Clopotelul din palat suna ascutit iar Soarele veni in fuga sa afle vestile venite de jos.
- Stapane Soare, fetita-fulg-de-nea e vie si nevatamata! Se recupereaza intr-un iglu al prietenilor mei din Alaska. De indata ce se pune putin pe picioare, o aduc sus!

Doamne, ce bucurie a fost atunci...Soarele nu isi mai incapea in piele de fericire. Se bucura ca un copil pentru micuta domnisoara, dar era totodata si mandru ca o salvase el, el Regele-Soare! "O sa il fac Cavaler pe eroul-salvator! isi spuse. O merita din plin!"
Soarele isi incheie insa rapid sirul gandurilor fiind grabit sa le anunte vestea si fratiorilor, care asteptau de ceva vreme in hol si aproape isi pierdusera speranta ca isi vor mai gasi vreodata surioara, mezina familiei.
- Hei, micutilor, surioara voastra traieste! Le spuse Soarele. Fratiorii rezistasera destul de bine caldurii nu asa de intense din marele Hol si nu se topisera definitiv. Dar o zi daca mai durau cautarile, riscau sa piara topiti de caldura altminteri blanda a Soarelui, dar ucigatoare pentru ei, fulgii.
- Mandre Soare, din suflet iti multimim! Nu credeam sa ne mai vedem surioara vreodata! Mergem si noi sa o aducem sus! Ne e atat de doar de ea! Suntem prea nerabdatori sa mai asteptam aici si in plus, acolo e frig si ne refacem si noi puterile pierdute!
- Preabine micutilor. Il anunt pe ostas sa va duca pana la ea.

Plecara fratiorii si ostasul si ajunsera cu bine in Alaska. Surioara se bucura si ea nespus cand ii vazu. Isi mai revenise, se daduse jos din patuc si topaia bucuroasa prin tot iglu-ul. Cand se mai linisti din valtoarea fericirii revederii fratiorilor sai, le multumi tuturor si apoi se intoarsera cu totii acasa sus, in cartierul Zapezii Absolute.

Ospat mare pusera la cale chiriasii din cartierul Zapezii Absolute la intoarcerea copiilor. Invitatul de onoare fu chiar Soarele, pus la loc de cinste la masa. Ca sa nu inghete pana la finalul petrecerii, isi trase pe umeri o mantie de stelute-caldute si petrecu pana in zori alaturi de noii sai prieteni pufosi.

A nins mult atunci peste lume, la cate hore s-au incins acolo sus. Batrani si copii deopotriva, toti laolalta s-au prins in dansul nebun al fulgilor de nea fericiti. Era motiv de mare sarbatoare: Niciodata un fulg ratacit de nea nu mai fusese recuperat si adus acasa, si mai ales de catre Maria-Sa, Soarele. O frumoasa prietenie se legase acum intre ei.

De atunci, cand e vremea sa fie cald si Soarele sa straluceasca, fulgii de nea se retrag in casutele lor si hiberneaza pana le vine randul sa dantuiasca cu foc si sa aduca iarasi ninsoarea pe Pamant. Nimeni nu mai fuge de teama caldurii prea puternice, nimeni nu se mai pierde, oricat de inghetat si de subtirel ar fi! Soarele vegheaza acum asupra tuturor, ca un adevarat Stapan al Cerului si Pamantului deopotriva.
Si de cate ori ninge, fulgii cad si nu mai mor, departe de familie si de prieteni, ci se intorc cuminti la casutele lor din cartierul Zapezii Absolute. Soarele ii cheama mereu inapoi, nu mai poate trai fara prietenii lui dragi, fulgii de nea...
...Cat despre Vantul cel Fioros, am auzit ca tot Soarele i-ar fi venit de hac. L-a prins intr-o plasa de raze si l-a incuiat intr-o colivie. A stat acolo pana ostasii Soarelui l-au imblanzit si apoi i-au dat drumul catre lume. Acum bate doar cand si cand, si e mai mult o adiere prietenoasa, binevenita atunci cand Soarele e nevoit sa arda prea tare, in luna lui Cuptor.

No comments:

Post a Comment

Adaugati un comentariu aici: