Pastila dulce de...miercuri

Pastila zilei de azi e mai dulce ca cea din restul zilelor si pastilelor aferente pentru ca se refera la inghetata, dulcele de vara preferat al omului (si nu numai!).

Mi-a venit sa scriu despre inghetata in urma unei postari a doamnei doctor Bilic in care dansa ne arata cam cat de rau ne ingrasa diferitele tipuri de inghetata si cat de mult zahar si grasimi contine desertul asta despre care nu stiu sa fie careva caruia sa nu ii placa! Ei bine, postarea era in principal despre asta: Sa avem grija ce tip/cantitate de inghetata alegem in functie de silueta pe care ne-o dorim. Dar bineinteles ca asta nu a fost suficient pentru "doamnele" de serviciu, vajnicele aparatoare ale mancatului sanatos. Vai, cum e posibil ca o doamna doctor la asa un nivel sa nu pomeneasca nimic despre E-urile continute de inghetata! Nu e posibil asa ceva, soro, blasfemie pura, zau, asa!

Da, nene, Mihaela Bilic nu a pomenit de E-urile din inghetata, e adevarat. Si da, e plin de E-uri in cam tot ce alegem sa cumparam de pe rafturile supermarket-urilor, si da e plin de chimicale in tot ce e procesat, nimeni nu contesta lucrul asta. Dar ce voia doamna doctor sa arate de fapt prin postarea sa e ca daca tot alegem sa mancam inghetata din comert (oricum toti o facem mai devreme sau mai tarziu, cu exceptii, evident, ca peste tot) macar sa o facem in cunostinta de cauza si intr-un mod responsabil. Atat, asta era scopul postarii. Pentru ca, nu-i asa, daca iti pierzi placerea de a manca, e foarte greu sa controlezi ce bagi in gura zilnic. Ca orice placere pe care o pierzi de altfel, e dificil sa te mentii pe linia de plutire cu ceea ce e corect, moral si devreme acasa, daca mereu ai interdictie la cate ceva.

Cam asa si cu zaharul. Da, evident ca daca iti faci acasa inghetata ta personalizata poti decide cat zahar sa pui in ea, cu conditia sa nu uiti nici de cantitatea de grasimi folosita (unt, smantana etc) ca o dai din lac in put: Mai amani cancerul, dar o dai in obezitate. Da, e frumos asa si e sanatos, e idilic chiar, nu zic nu. Ai caloriile sub control, nivelul glicemiei deopotriva. Gata, s-a rezolvat optim cu sanatatea, o sa traiesti cat domnul Mihai Sora daca nu si mai bine, ceea ce eu chiar iti doresc. Dar sa nu uitam totusi ca omu' e vesnic supus greselii si mai calca si stramb cand si cand, fara sa moara neaparat din asta. Si uite ca tocmai a inceput sezonul de plaja, iar mi-e greu sa cred ca voi, astea, gospodinele "bio" nu sunteti tentate de nicio culoare sa degustati un cornet de inghetata pe plaja sub umbreluta intelegatoare si protectare, atat cat sa va mai racoriti nitelus intr-o zi caniculara de vara.

Vorba lui Oscar Wilde:

“The only way to get rid of a temptation is to yield to it. Resist it, and your soul grows sick with longing for the things it has forbidden to itself, with desire for what its monstrous laws have made monstrous and unlawful.”

O seara aromata de vara

Prin fereastra deschisa intra mirosul greu si dulceag de tei inflorit. Seara, zapuseala de peste zi ramasa inca prin cotloanele unui cer pasnic si fara urma de nori amplifica parfumul de miere plutind in aer.

Totul in jur e cald, aromat si umed, dovada inca vie a ploilor ce nu ne-au dat pace zile si nopti la rand. E o atmosfera incarcata, ce apasa pe niste umeri care n-au cum sa i se impotriveasca: Nu ne putem pune cu natura si nu putem iubi mai putin soarele, sau picurii de ploaie atunci cand poate presiunea este prea mare, atunci cand poate am vrea mai degraba sa ne lasam prada usoara unei seri racoroase si convenabile cu luna plina si blanda. Ne bucuram in schimb de o pace inconjuratoare la care tanjim fara sansa in restul timpului.

Vremurile par si ele toropite de caldura. Nimeni nu se mai lupta cu nimeni, totul zace impacat intr-o letargie totala. Si in atmosfera asta aflata in pragul oniricului si betiei, ma apropii sa te sarut usor asa cum zaci tu acolo fara vlaga, adormit pe canapea. Stropii de sudoare de pe fruntea-ti incinsa imi gadila buzele si mi le umezesc. Desi mi-ai simtit atingerea, nu deschizii ochii, de parca ti-ar fi teama sa nu-mi ucizi sarutul trezindu-te.

Mai tarziu, vei veni in pat langa mine si imi vei sopti in urechea pe jumatate adormita ca suntem fara de voie martorii unei veri acaparatoare, o vara care speri sa nu ne dovedeasca cu perseverenta si cu indrazneala ei. O sa imi mai spui si ca ma iubesti zanatic, indiferent de vreme si de capriciile ei de fata mare visand etern la nunta imposibila cu iarna.

Iar eu, la randul meu, ma voi face la fel ca si tine ca dorm, cuprinzand in respiratia-mi usoara toate minunile si secretele unei lumi complicate si natangi.

Si maine dimineata, cand ne vom trezi, ne vom lua de mana si ne vom zambi reciproc, promitandu-ne din priviri ca vom ruga soarele ca, de acum incolo, sa fie mai bland si mai intelegator cu noi muritorii si cu restul.

Si poate ca ne va asculta, inspirat de iubirea noastra si se va logodi cu luna, facand cu ea un pact etern de tandrete si intelegere a universului asta de jos, de dedesubt...

Joi dimineata, iunie

Joi dimineata, iunie. Tu, eu si imbratisarile noastre nesfarsite ii tinem companie unei zile noi si proaspete de inceput de vara. O zi coapta, moale si plina de speranta, asa cum sunt mai toate zilele de vara.

Nu sunt in stare sa iti dau drumul din brate ca sa pleci. Te sarut in spatele urechii si adulmec mirosul pielii cu care imi hranesc gandurile si inima. Iti simt o vena pulsand si asta ma incurajeaza sa continui. Iti mangai obrajii calzi, sprancenele, fruntea. Iti cuprind chipul in palme pana aproape ca nu mai pot sa respir de atata tandrete.

Facem cafeaua, o bei pe indelete, desi te grabesti. Te privesc, te intreb si te iubesc. Esti asezat in fata mea, canile de cafea isi soptesc vorbe de iubire parfumate familiar si matinal. Isi fac reciproc invitatii la a fi si ele oameni intr-o buna zi.

Sorb putin din licoarea datatoare de energie si de aripi. Zbor spre tine intr-un sarut, cald, apasat si dulce. Imi zambesti, comfirmandu-mi ca iti place jocul meu, un joc al diminetii, al cafelelor si al iubirii. Un mix perfect pentru o clipa de noi.

Aroma cafelei imi gadila narile si simturile. Pielea mi se face ca de gaina, aproape ca tremur doar pentru ca inca esti aici. Atmosfera e intensa, spatiul dintre noi se micsoreaza convins si el ca nu se poate mai bine de atat. Uitam de lume, zambim si ne impletim reciproc degetele pana ni se albesc buricele de la asa o stransoare, intr-o comuniune careia nu stiu ce nume sa ii dau. Poate ca nici nu exista un nume potrivit, sau poate ca nu sunt eu in stare sa ii gasesc unul. Iti marturisesc asta, dar tu imi acoperi buzele cu aratatorul tau lung si fin. Il sarut abia atingandu-l, temandu-ma parca sa nu se franga sub greutatea unui nou sarut.

O dimineata ca asta nu se poate termina niciodata. Nu mai exista nici pranzuri si nici seri. Si daca totusi se va termina, o vom recrea impreuna sub o forma rotunda, ca un soare care nu arde ci doar mangaie, pe care sa il cuprindem si sa il pastram intre noi undeva in zona pieptului protejandu-l, protejandu-ne.

Caldura lui blajina ne va invalui astfel pentru totodeauna, in pasi de iubire si aroma de cafea. 

Te iubesc.

Primavara iernii mele esti Tu

E un fel de primavara in plina iarna. E caldut, un soare moale imi incalzeste pleoapele inchise aflate in plin proces de relaxare. Ma iau si eu dupa ele si zen-ul lor si incerc sa nu ma gandesc la nimic. Si reusesc oarecum, pentru cateva clipe, cat sa imi inchipui cum ar fi sa nu mai am niciun fel de gand pentru mai mult timp, sa zicem pentru vreo 3 zile. Ideea asta isi face din ce in ce loc mai mult in mine, imi excita simturile pana mai adineaori ramase in stare de repaus. Merg si mai departe si ma intreb cum ar fi sa ma golesc de tot de continut pentru aceleasi 3 zile; de continut si de sens. Daca ar fi posibil si astea ar "fugi" temporar de mine, stiu sigur ca tot mi-ai ramane tu. Esti ca o amprenta a mea, una mai reusita decat originalul; esti ca un organ in plus de care am neaparata nevoie ca sa mai pot sa respir. Daca renunt la tine chiar si pentru cateva minute risc sa mor, iar eu nu vreau sa mor. De ar fi sa vreau sa traiasca ceva mai mult decat mine, atunci asta ar fi Dragostea. Da, as vrea ca ea sa imi supravietuiasca si sa iti tina tie de cald sufleteste pana m-ai urma in neant. Am sa te caut si acolo, fii sigur, ca sa imi reiau dragostea ramasa in urma, sau poate am sa inventez o alta, una adaptabila la tot felul de lumi de aici si de aiurea.

Deschid ochii. Trec oameni, caini si pisici prin fata mea si te vad pe tine, acum treaza, in fiecare din ei: Esti cand preocupat, cand vesel, cand trist. Esti acolo si asta e important: Sub orice forma si in orice fel de emotie.
Mai sorb o gura de cafea si redeschid cartea la pagina la care tu mi-ai scris randurile si unde eu am inceput sa te compun ca pe o opera de arta in ruinuri circulare a la Borges.
Te iubesc.

Ganduri la inceput de toamna

Cand m-am trezit, foarte devreme astazi pentru o zi de duminica, era o ceata atat de densa incat as fi putut aduna o parte din ea si sa o pun in cafea pe post de spuma de lapte.
Cumva, asa realizam, intr-o clipa, ca vine toamna: Ziua ne topim in continuare sub arsita aceluiasi soare-rege nemilos pe care numai noaptea, regina sa inca blanda, reuseseste sa-l mai domoleasca cu dragostea sa, schimband schita obisnuita a diminetilor noastre, ale muritorilor cuminti si fara de putere in fata naturii aflate in perpetuum mobile, in diverse forme de studiu de pictura impresionista si nuante diferite de viata.
Am privit pe fereastra cum transparenta obisnuita a unei zile de vara e cucerita acum de zorii albi, densi si nemilosi si ma intrebam daca s-or fi certat intre ei sau asa ceva, pana cand am realizat, cu nostalgie si de ce nu si cu o oarecare parere de rau, ca toamna a venit mai aproape: O simt deja cum ma strange in brate, cum imi dezmiarda simturile cazute in letargie peste vara.
Septembrie va fi aici ca maine, gata sa ne preia visele noptii si sa le transforme in minuni ale zilei ei si ale zilelor noastre, si asta pentru cateva luni bune de acum incolo.
Inchid ochii si inchipui deja intre pleoape ruginiul frunzelor si aurul amiezilor linistite, impacate cu transformarile de tot felul din jur.
In tot acest rastimp, spuma de lapte cetoasa din cana de cafea s-a disipat in ritmul gandurilor mele cu iz varatic si usor dor de toamna.

Si nu, nu sunt nicidecum trista pentru ca tu esti pentru mine incununarea verdelui copt de vara cu atmosfera pitoreasca de bronz tomnatic.
Tu ma faci sa iubesc deopotriva pielea umeda de la zapuseala, ce va trece cu bine prin frisonul racoros care o va tremura de acum incolo. Tu esti fiorul acela care tulbura trupul cald si il desavarseste, intru ingemanarea orgasmica a celor doua anotimpuri surori. Te iubesc.

Micul dejun “en famille”

Ma trezesc iarasi la tine in brate. De cateva nopti bune se intampla asa si e minunat. Patul e aproape de balconul cu terasa si pot vedea foarte bine afara, daca arunc fie si numai o privire. Fac asta si acum si vad ca cerul tine si astazi cu mine. E senin si cu siguranta dulce la gust daca m-as putea infrupta din el asa cum as vrea. Dealurile de dedesubt sunt insa ceva mai norocoase decat mine: Cerul e langa ele mereu sa le atinga si sa le dezmierde, sa le incalzeasca sau sa le racoreasca dupa nevoi. Le invidiez putin, recunosc. Aproape ca, uneori, privind la atata maretie, pun la indoiala pana si legenda lui Atlas. Iar daca stau mai bine sa ma gandesc, si pe cea a Pandorei: Probabil si faimoasa cutie trebuie ca s-a inchis dupa ce apucase sa iasa din ea si speranta. Natura e pur si simplu dureros de frumoasa…

Ma ridic intr-un sfarsit din pat. O fac fara prea multa tragere de inima, desigur. Nu vreau sa plec din bratele tale calde si nici nu ma satur de cer, de soare si de iarba verde din curte. Dar lucrurile frumoase stiu ca vor continua, se intampla astfel de ceva vreme si nimeni si nimic nu se poate opune, n-are cum.

Ma duc sa pregatesc micul dejun. Imi prind parul in coc si pun de cafea. Stiu ca vei iesi curand din dormitor si ma vei privi pe indelete in lumina ferestrei, deh, femeile! Faci asta des si stiu ca iti place. Si astazi, ca aproape in fiecare dimineata petrecuta impreuna, te apropii si ma saruti usor pe gat, urmandu-mi in acelasi timp formele pline ale corpului cu mainile-ti fine.

Sarutul tau imi sporeste entuziasmul si dorinta. Ma misc acum si mai cu gratie, ca o felina regala. Stiu ca ma privesti insistent din locul tau de la masa. O faci pe deasupra hartii cetatilor medievale din zona. Iti simt privirea fierbinte pe spate, pe fese, pe coapse. Mi se face pielea ca de gaina si simt fiorul binecunoscut de… de iubire.

Iti pregatesc si un sandwich. Ma asez apoi in fata ta si a unui ceai de ghimbir cu lamaie verde. Sorb, te privesc si iar sorb, nici nu mai stiu daca din el sau din tine. Legam o conversatie usoara, perfecta pentru un mic dejun in tihna si o digestie  buna. Te mangai cu ochii, in timp ce pe buze am gust de ceai de ghimbir si aroma de dragoste pastrata acolo inca vie de azi’noapte.

Acum as vrea sa nu se termine niciodata ceaiul si nici cafeaua. Mi-as dori ca linistea ce dainuie in clipa asta in sufletele si pe chipurile noastre sa ramana asa pentru vecie. Zambesc deodata cu subinteles, pentru ca stiu ca asa te iubesc si eu: Linistit, puternic si pentru totdeauna.

 

Muscate rosii in Bucurestii de altadata

Sunt intr-o curte frumoasa undeva in Bucurestiul vechi, pe o straduta atat de mica, incat ma intreb daca chiar exista cu adevarat. 

Muscate rosu aprinse "musca" cu nesat din verdele crud al ferestrei, umpland-o cu iubire de floare acaparator de dulce. Ma gandesc ca de dincolo de fereastra cineva ma priveste curios, ascuns dupa draperiile grele, cineva dintr-o alta epoca, poate un print. Brocartul il pastreaza insa bine ascuns, nu ii vad bine chipul: Nu pot deslusi daca ma priveste pe mine curios, sau daca priveste undeva departe, in spatele meu, intr-un alt timp si poate pe alte meleaguri.
Se aude un pian dintr-o curte de langa, o muzica jazz care imi provoaca si mai intens visarea. Aproape ca as adormi pe treptele acelea gri, nevorbite de ani, ce par ca imi inteleg, mai bine decat oricine si orice, dorul.
Si cand nu te regasesc niciunde, nici in trup si poate nici in minte, camuflat sub greutatea gandurilor mundane si a ocupatiilor triviale, imi inchipui ca esti tu cel din spatele muscatelor indragostite, un tu dintr-o forma de noi inventata aici, pe loc, intr o curte frumoasa dintr-un vechi Bucuresti de poveste...

Roz de nisip

Valurile își întețiseră vuietul, deși nu crescuseră în înălțime. Aroma sărată ne gâdila nările cu nesațul ei marin.
Zăceam pe plajă îmbrățișați și muți. Aerul încărcat și cleios de vară târzie în pârg ne lipise unul de altul și mai mult. Eram acum două trupuri bine sudate ale mării.
Atlas pătrunsese în noi și susținea, ca întotdeauna, cerul de un albastru perfid și îndrăzneț. O făcea mai cu îngăduință de pe umerii mei, și mai cu forță și fără milă de pe ai lui.
Buzele ne erau calde și pline de nisipul roz purtat de vânt. Scoicile mărunțite adunate pe buza ei de jos îmi cântau un Rachmaninov dulce la ureche.
Soarele încă strălucea, nu dogoritor, ci doar cât să ne țină de urât și de sete. Desenase umbre de jur-împrejur, pus pe șotii. Făcuse chiar și un cerc în jurul nostru. Ne simțeam recunoscători, la adăpost de fierbânțeala neprietenoasă și de fiarele hămesite ale pamântului.
Ne încrucișasem degetele pudrate cu nisip în chip de inimă cu vârful un sus. Un pescăruș în zbor ne urmărea curios, captând mesajul nostru și transmițându-l pentru restul.
Liniștea tulbure de plajă înmuiată în valuri ca de șampanie ne învăluise cu totul, ne acaparase simțurile și gândurile. Ne vorbea șoptit și ne cerea sfaturi lumești de tot felul.
Orizontul portocaliu se înecase în marea verde iar tu mă iubeai simplu, umed și sărat. Aici era punctul unde se sfârșea lumea și unde începeam noi.

Colierul meu de fructe rosii

E primavara

Si imi atarni la gat duios
Ca un colier de fructe rosii de padure
Ce canta duios in bataia vantului
Uit, intr-un sfarsit, cum ploaia ma ruginea aseara pe dinauntru
Cu rabdarea si vointa ei de ploaie cu personalitate.
Incep sa uit si cum imi macina inima, plamanii, sufletul
Cum imi trosnea oasele pana cand mi le-a spart in mii de bucati fine ca de sticla
Imprastiate de tipatul tau deznadajduit in colturi de zari.

Acum mi s-a facut foame
Si te invit la masa tacerii
Sa devoram pofticiosi, in tihna dupa-amiezii insorite,
Fructele rosii ca sangele din luna lui Marte
Marte cel capricios si umed, uneori si caldut
Noroc cu gustul dulce-acrisor ce ne transforma pe data
In soare aromat de tandrete infinita.

Te iubesc.

Tu esti....

-          - Uite ca iese soarele, iubitule!

-          - Mai devreme ningea, iubito, ce tot, tu, spui acolo?

-         -  Iubitule, zau ca eu pot sa il vad, zau! Ii simt lumina, ii simt atingerea duioasa, are si gust chiar! Da, da! Are aroma de ambrozie, e dulce si parfumat…Si e si logic sa fie astfel, doar locuieste aproape de zei! Adica eu pot sa vad dincolo de ceata deasa, de burnita asta inghetata si rautacioasa ce pare fara de sfarsit, eu pot sa vad…

-          …Si poti sa vezi si dincolo de mine, dincolo de noi? De fapt, ce vezi tu, iubito? E ceea ce vrei sa vezi cu adevarat, sau e un alt joc al tau, un joc misterios, stii tu de care?

-          - Nu, iubire, nu, taci! Ma gandeam la soare si la caldura-i blanda, si desluseam in minte o vara cum stii ca am avut, si iti vedeam chipul luminat in amurgul de atunci, stii tu de cand si de unde…Nu visez, iti spun, eu vad si mai ales te revad!

-   - Ma speriasem, iubito! Vremea neprietenoasa ne mai joaca feste din cand in cand. Intriganta de ea ne face sa vedem uneori mai mult decat am vrea, sau poate ca ne face sa vedem tocmai ce am vrea, offf, e asa de complicat si e si foarte devreme acum! Nu mai sunt sigur de nimic la ora asta…Nici nu stii unde incepe iluzia, unde se termina visul, sau unde se inchide golul ingrozitor ce-mi ramane cand tu pleci sa infrunti vremea si vremurile, cand ma lasi singur cu gandul meu…

-          - Dar plec cu soarele in suflet si cu tine la brat, iubitule! Si mai voi intoarce tot la fel, cu lumina si cu dragoste pe chip si in trup. Ma intorc cu palmele pline de miez, de unde ne zambeste mandra, desenata cu linii fine, dorinta acuta de noi…

-          - Draga mea draga, imi pare cumva ca in jurul nostru totul devine subit iubire, tumult, asteptare. Asa esti tu, asa faci tu sa fie lucrurile, sa se transforme totul in pulbere de stele! De data asta soarele ti-a fost complice, dar data viitoate cine iti va fi? Ploaia?

-          - Da, iubitule, ploaia va fi urmatorul nostru joc inceput ad-hoc, un joc de puzzle prin care iti voi spune din nou - si previzibil, stiu - “te iubesc”. O sa ne jucam incitant printre picaturi de ploaie si lacrimi de bucurie, printre nori de sus si de jos, in miresmele pamantului jilav si roditor si printre ganduri de lume…

-          - Asa esti tu, iubito, asa esti tu...de fapt tu esti noi si e de vina si ploaia pentru asta, sa stii!

Corporatiștii de weekend

Îi recunoști de la o poștă pe plajă. Sunt atât de albi la piele, încât nici Măria Sa Soarele nu poate face minuni terapeutice în privința lor. 
Odată ajunși la mare, corporatiștii se leapădă de costumul scrobit de angajat în multinațională și, între 2 deadline-uri strânse, se pregătesc de o scurtă distracție estivală peste weekend.

Cum arată, de fapt, cap coadă, un weekend la mare din viața unui corporatist?

Turistul de ocazie se urcă la volan de cu vineri seara, imediat după încheierea programului de lucru, sau cu vreo 2 ore înainte fiindcă a cerut voie de la șef și deci poate. Urmează apoi să se ia la trântă cu traficul de pe faimoasa A2, când și alții, asemeni lui, aleg să facă fix același lucru și fix în același timp ca și el. Sosește la mare pe la miezul nopții și se cazează (asta dacă a apucat să își rezerve în prealabil ceva, doar se știe cât de ocupat e / se dă el că e) sau se pune înfierbântat pe căutat camere libere în toiul nopții. Dacă nu găsește nimic liber e OK, poate să doarmă și în mașină. E și mâine o zi. Ori își trage aproape un șezlong cât mai aproape de mare (noaptea se găsesc destule disponibile), își scoate agil laptop-ul din rucsac și se apucă să bage niște work from home live, direct pe plajă. Taman bine, așa poate să își termine și excelul consolidat care trebuie predat luni la prima oră.

Dacă, din fericire, găsește totuși cazare pe loc, se aruncă, teleghidat și îmbrăcat, drept în pat. E prea obosit ca să mai fi în stare să își găsească pijamalele prin bagajul făcut în fugă azi dimineață, pe stomacul gol și înainte de muncă.

Sursa:http://www.deviantart.com/art/Seaside-Metropolis-293837270

Doarme agitat, nerăbdator să se bucure de primele raze de soare, de marea înspumată și de valurile ei mai mult sau mai puțin prietenoase. 

Încearcă să se trezească la 5 ca să prindă răsăritul, dar nu reușește, poate doar dacă, cumva, a adormit în șezlong cu laptopul în brațe și cu soarele trezindu-l cu a sa înțepătură de rază matinală aplicată drept în pleoapa cea adormită și moale. 

Între timp bate deja de 10 și omul abia reușește să-și mijească ochii (”Ah, ce bune ar fi fost niște scobitori acu’!” își spune). 
Aruncă cu greu o privire pe geam, printre genele încă insuficient de mobile. Așa află cum că soarele e deja de o suliță pe cer, moment în care sare ca ars din pat, încă buimac de la somnul agitat într-un pat străin. Își caută febril costumul de baie prin valiză, tulburat de gândul sâcâitor și obsedant că ”s-au dus deja pe apa sâmbetei ore prețioase de plajă”.

Cu slipul la purtător și cu mintea zburându-i la un espresso lungo, fuge la plajă ca să prindă ce-o mai putea și ce-o mai fi rămas de prins pe acolo. Traversează grăbit șoseaua principală, “gata, uite faleza, am ajuns în sfârșit la plajă, mamă ce norocos sunt!”

“Stai că vine si partea cu localizarea unui șezlong disponibil", îmi vine mie să-i strig, dar mă abțin. E tentant să-l agit nițel, dar totuși nu o fac. Mi-e milă să îi stric bietului om momentul de glorie supremă pe cale a fi atins.

“Vreun sezlong liber mai aveți?” șuieră prin aerul deja fierbinte întrebarea mult așteptată, adresată băiatului bronzat intens și uniform de la închirieri.

“Nu mai avem niciunul liber, s-au dat toate, e weekend știți...” Îi aruncă puștanul răspunsul, un răspuns previzibil și aplicat direct in plina-i figură de turist întârziat, țuguindu-și afectat buzele în modul cel mai cabotin cu putință.

„Plătesc dublu!” plusează, disperat, căutătorul de ”comori” estivale. Tre’ să găsesc și eu un locșor pe aici, undeva, trebuie!“

După cum bănuim, cu perseverență, ceva răbdare și 50 de lei obținuți cu japca per bucată șezlong se rezolvă relativ ușor și problema -  stringentă - a ocupării unei poziții strategice cât mai aproape de apă. Își comandă apoi și cafeaua la care visa mai adineaori, și se afundă, satisfăcut, în sezlongul obținut la preț dublu. Nu stă sub umbrelă, chiar dacă între timp a bătut de miezul zilei. Altfel cum s-ar mai putea atinge culmea bronzului, nuanța aceea unică de roșu absolut, total? Are și așa prea puțin timp la dispoziție, e păcat să stea la umbră. ”Nu, nu e păcat, e doar riscant”, aș adăuga eu, dar iar aleg să tac.

Și, pe nesimțite, mai cu un lunch luat pe fugă la-mpinge tava, mai cu o berică, două, trei la bord trece și ziua - oricum una scurtă - de plajă. Cu ultimele puteri rămase încă vii, pe seară, corporatistul de litoral și de sâmbătă se avântă cu nesaț în vâltoarea nebuniei din cluburile de la malul mării.
Se zbenguie până dimineață, când poate o să prindă și răsăritul, asta dacă distracția o să merite efortul unei nopți întregi și băutura nu se va termina - nici ea - prea repede.

Mâine - sau azi, că e deja duminică dimineață de pe acum - corporatistul de final de weekend o ia de la capăt cu bronzatul și cu scăldatul, fără limită și pauze necesare și recomandate, deși e rupt de somn după toată distracția neașteptată din ajun. Minivacanța se incheie undeva după prânz, cand scurtul sejur e înlocuit în forță de coloana infinită de mașini îndreptându-se, cu ultimele resurse de energie și combustibil, spre București. 

După revenirea în bune condiții la domiciliu, corporatistul de weekend își petrece următoarele 3 zile nopți smiorcăindu-se și văitându-se intensiv, îngenunchiat de usturimea atroce povocată de arsurile solare recente și suficient de grave. Randamentul la serviciu scade și el brusc drept consecință.

”Data viitoare o să îmi iau cremă de protecție, sau măcar niște iaurt, ca să mă dau după plajă și să nu mă mai usture chiar așa pielea” se îmbărbătează, fără prea multă convingere, turistul-angajat, dovedit iarăși de arșița de nestăvilit a încă unui weekend canicular petrecut la malul mării.

Și uite așa, mai trece încă o vară tumultoasă prin noi. Dar sănătoși să fim, e loc întotdeauna și mult mai rău.

    

Draga viata

Vine o vreme, draga viata,
Cand nu mai conteaza mare lucru din ceea ce iti tot repetam
Ca e important, fundamental, acel ceva care uneste sau care dezbina.

De ceva timp ma tot uit inspre cer – ah, ce-as mai musca cu pofta din norii astia ca o vata de zahar!
Intuiesc, in schimb, o furtuna...
Le impartasesc taina cerului incruntat si celor care ma inteleg, si celor care ma asculta.
In carti nu regasesc mereul raspunsul, desi nu m-am oprit inca sa-l caut…

Nu mai am nici rabdare sa explic, crede-ma, e totul atat de simplu si de viu, uita-te in jur!
Doar am deschis mai bine ochii si am vazut lumea, de data asta inchipuind-o cu susul in jos si mai fericita ca oricand!
Le-am spus-o si lor, minunilor mele, i-am spus-o si copilului meu,  si tie, nevasta, ti-am tot spus-o.
Si mi-ai dat dreptate!

Ca poate ploua si in sus daca asta vrem, cerul are si el nevoie de o ploaie zdravana din cand in cand...
...da, nevasta, erai pe o banca in parc cand iti tot povesteam ce mai face cerul si ce mai vrea el de la noi...

Si sa stii ca de data asta nu mai e loc nici de concesii, nici de inclestat pumnii, nici de scrasnit din dinti, si nici de abtinut de la nimic! Acum sunt (in sfarsit!) liber!

Sunt liber sa iubesc, sunt liber sa vreau si sunt liber sa pot!
Sunt liber sa prind soarele in maini si sa nu ma frig, asa, ca la Inviere, daca chiar asta vreau sa fac!

Ce-i drept, nu stiu inca sa-ti cant, draga viata,
Dar promit sa ma revansez pana la anul...

Prințesa păpușilor

E un weekend ca multe altele, nimic nu anunță că ceva special tocmai e pe cale să se întâmple. Mă plimb prin parc și e destul de cald. Un soare blând mângâie cu razele-i jucăușe totul în jur, în tandem cu vânticelul - frățior de primăvară târzie.

Deodată se aude din depărtare o muzică în surdină, îndreptând înspre zări un refren, unul clasic, vechi și totodată foarte cunoscut: “Pretty woman, walking down the street, pretty woman”...
Voluptatea momentului precum și cea sunetelor înălțate parcă de niciunde îmi readuc aproape instantaneu în minte imaginea filmului cu Julia Roberts și Richard Gere, amintire care uluitor de repede începe să mă tulbure, începe să nu îmi mai dea pace. Aproape instinctiv amintirea - obsedantă deja de pe acum - a unuia dintre filmele tinereții mele mă face să mă îndrept cu pași repezi și aproape pe negândite în direcția din care se aude muzica aceea familiară, cântecul acela dulceag...

...Și atunci o zăresc pe ea, prințesa păpușilor, o fată frumoasă, brunetă, cu părul lung și strâns slab într-o coadă la spate. Cred că are vreo douazeci de ani. Zâmbetu-i prietenos ce îi luminează întreg chipul mă cucerește pe dată. E un zâmbet care ei îi provoacă un tremur fin buzelor delicat rujate, iar mie o emoție de neînchipuit. Muzica se aude de undeva din spatele ei, probabil de la un casetofon sau o combină audio, cel puțin așa pare, nu-mi dau seama prea bine din locul în care mă aflu.  

Apropiindu-mă ceva mai mult - mânată de o curiozitate de nestăpânit, deslușesc mai ușor și pe îndelete o domnișoară zveltă, înaltă, cu picioare superbe, puse în valoare de dresul negru transparent. Bocancii pe care îi poartă își au și ei rolul lor, unul bine definit, in poveste. Puțin uzați, dar totodată mândri nevoie mare de pe urma patinei timpului căpătată cine știe cum și de pe unde, aduc o notă vintage eleganței trupului crud și ușor ca un fulg. Protagonista poveștii e îmbrăcată cu o rochie neagră de tafta căreia i-a adăugat drept pată de culoare o jachetă subțire galben-aurie, strânsă grațios pe talia-i subțire. La gât poartă un pandantiv ce pare a fi un totem, dar nu îl pot distinge nici pe acesta foarte bine (m-am oprit intenționat puțin mai departe de ea, suficient cât să pot cuprinde cu privirea și cu sufletul întregul spectacol de splendoare la care particip ad-hoc).

Prințesa mânuiește două păpuși, băiat și fată. Dar ea nu e asemeni unui păpușar autentic de la teatru, care dă spectacole manevrând păpușile din culise printr-un sistem complicat de sfori invizibile. Prințesa păpușilor noastre e vizibilă asemeni nouă, participă la spectacol odată cu noi, și mai mult decât atât e parte din el. Este a treia piesă din jocul-dans ce trezește senzații intense, unele dintre ele neștiute chiar, cuibărite cândva demult prin vreun ungher îndepărtat al minții.

Cuplul de dansatori-păpuși se mișcă ritmic pe muzica placută auzului, unduindu-și grațios trupușoarele acoperite cu veșminte țesute dintr-un voal verde vaporos. Sunt mânuiți cu dibăcie și pasiune. Dansul amețitor susține muzica, o completează și o înnobilează. Păpușile nu par să obosească defel, nici măcar atunci când pași mai complicați le sunt ”impuși” cu duioșie  de către ”stăpână”.

Un copil priveste și el îndeaproape spectacolul, pare că nici nu mai respiră de la atâta încântare. Tăticul tot încearcă să îl convingă că a văzut destul, că e timpul să plece acasă, dar fiul nu renunță ușor.

- Cine a mai văzut vreodată niște păpuși atât de micuțe și atât de pricepute la dans? soptește copilul, încercând pe cât putință să nu deranjeze, sau să întrerupă cumva "minunea" desfășurându-i-se pe de dinainte-i. 

- Tati, masa poate să mai aștepte puțin, te rog! Și mie îmi e foame, dar dansul asta e atât de frumos, e ca o poveste! Nici nu-mi mai trebuie mâncare, și nici somnul de dupa-amiază!

La auzul acestor vorbe, tăticul cedează învins (de copil și de dans deopotrivă). Cere însă, la schimb pentru bunăvoința sa, cel mult încă un dans înainte de plecare.

Copilul acceptă, nu are încotro. “E bine și doar atât, măcar pot să mai ascult și să privesc puțin decât deloc" se gândește micuțul. Dar nu mai spune nimic cu voce tare, se abține, e păcat să frângă vraja îmbătătoare...

...Parcă înțelegând nevoile copiilor și responsabilitățile părințior, spectacolul se încheie odată cu acest ultim cântec permis de un tată foarte înțelegător. Păpușile se opresc din dans ca la un semn, și zac acum fără vlagă pe covorașul întins pe asfalt ce a ținut loc de scenă împrovizată. Pare oarecum trist pentru că e finalul, dar  nu este deloc așa: Spectatorii încă aplaudă, parcul răsună de bucurie și încântare fără seamăn.

Într-un sfârșit, emoționată și copleșită de aplauzele ce par a nu se mai sfârși, prințesa începe să își strângă, îmbujorată, recuzita. Nu încetează nici acum, la sfârșit, să zâmbească, ca și cum zâmbetul său ar fi unica legatură indestructubilă dintre ea și restul lumii, iar o deconectare bruscă ar compromite întreg echilibrul universal. Își îmbrățișează cei câțiva prieteni veniți special să o vadă și își pune grațioasă ochelarii de soare cu lentile mici și rotunde a la John Lennon. Nu se ascunde încă în umbra lor, nu înainte să ne mai privească o ultimă dată și sa ne salute și pe noi, spectatorii săi până astăzi necunoscuți. Zâmbim și noi, spectatorii, la rândul nostru, mulțumindu-i recunoscători pentru emoții și frumusețe, pentru cântec sublim, dans nebănuit, păpuși aproape vii și zâmbete fermecătoare. Păpușileîși iau și ele la revedere de la noi și se îndreaptă și ele încet spre casă, adăpostite în cufărașul lor de lemn roșu.

În urmă rămâne parcul cu parfumul său primăvăratic și greu. Oameni, prințese și păpuși deopotrivă au renăscut astăzi, într-o splendidă zi de duminică pe la prânz... 

Fetita de lumina

Tatal isi incheie cu greu povestirea. Abia rasufla, inghite in sec, suspina. Se straduieste de minute bune sa nu planga. Nu reuseste pana la capat. Ochii i se dilata, i se inrosesc si incep deodata sa inoate in lacrimile ce asteptau de ceva vreme sa dea in clocot...

...Intr-un sfarsit, un tata plange, un tata reuseste sa planga, nu a mai facut asta de mult pentru ca nu a mai putut. 
Povestea lui e povestea oricarui tata al carui copil a indurat o suferinta, o suferinta mare, pe care era foarte aproape sa nu o poata depasi. Chiar daca acum, la ani dupa ce durerea a ramas doar o amintire pe care s-a induplecat sa mi-o impartaseasca si mie, sufletul lui de tata inca plange, desi lacrimile de acum nu se mai vad sau nu le vedem noi, nu le mai intelegem. Sunt acele lacrimi care curg invers, spre interior, care parjolesc organe si tot ce mai intalnesc in cale.

Candva, acest tata frumos si curajos a primit un semn, un semn al mortii pe care a refuzat sa il ingaduie pentru sine. A strigat nu, Doamne, nu! Semnul asta nu poate fi pentru mine! Trimite-mi un altul, te rog!

Si Dumnezeu l-a ascultat. I-a trimis in schimb o pasare alba in zbor care sa ii salveze copilul.
Dupa un zbor lung dar lin, copila ajunge cu bine la destinatie, la singurul spital care stia cum sa ii faca inima sa bata la loc. Pasarea stia, pasarea a fost trimisa special sa ia copila si sa o duca usor, pe aripile sale, pana la salvatorii sai.

Nimeni nu mai credea in minunea vietii acestei fetite, doar parintii nu isi pierdusera speranta, nu puteau face asta, altfel ar fi murit si ei putin cate putin...
Cu toate astea, dupa cateva zile de respirat printr-un plaman strain, ingerul de fata s-a trezit. A deschis ochii, putea respira singura, putea plange, putea zambi.

Era, totusi, prea mica sa poata intelege ce s-a intamplat si de ce parintii ei nu mai aveau chip. Dar, asa, mica cum era, a luptat, a luptat sa ramana pe lume. Era mica, dar era si foarte puternica. Era o copila care a invins universul, pe care il poarta acum agatat la brelocul pe care atarna cheia de la dulapiorul sau de la scoala.

Pentru ca da, copila noastra e bine acum, s-a refacut complet, chiar daca nimeni nu ii mai dadea vreo sansa. La Loto daca juca, la cate sanse i-a dat ei viata, ar fi pierdut cu siguranta. Doar stim cat de greu se castiga la Loto. Nu stim, in schimb, cu adevarat, cat e de greu sa castigi pariurile nenumarate cu viata si probabil continuam sa nu stim pana in clipa in care ajungem sa vedem prapastia deschizandu-se dinaintea noastra, prapastie a carei adancime nu o putem anticipa privind de sus...

...Fetita curajoasa si iubitoare de viata din povestea noastra merge astazi la scoala, invata foarte bine. Se joaca cu alti copii care nu au trecut prin ce-a trecut ea, dar asta nu conteaza pentru ca ea nu judeca ce a ales Dumnezeu pentru ea. Cine poate sti ce o fi ales pentru altii?

Se mai intreaba, uneori, cu glas tare cum de nu a uitat ce obisnuia sa viseze pe atunci, pe atunci cand era in coma si doamna cu coasa ii dadea tarcoale, nerabdatoare sa duca in rai niste copii. Visa caluti in zbor sau, poate ca erau pasari? Zborul a salvat-o si a redat-o parintilor ei, ne-a redat-o si noua, noua parintilor de copii care nu am trecut prin astfel de experiente atat de profunde si de autentice de viata.

De fapt noi, ceilalti, suntem doar niste autisti incapabili sa intelegem si sa traim cu adevarat si complet sensul vietii. Toate zilele noastre urmeaza aceeasi rutina bezmetica si alienanta, demna de orice pamantean cinstit si bun platitor de taxe si facturi. Uitam sa ne petrecem putinul timp impreuna, uitam sa luam masa in familie, uitam sa ne jucam, parintii si copii deopotriva. Uitam sa alergam in parc macar cat sa ne plimbam cainele. Uitam sa fim, uitam sa respiram, de parca aerul s-ar fi terminat cumva ieri si astazi nu mai e nevoie de el...

...Si constientizam pe undeva prin launtrul nostru ca rutina asta imbecilizanta zilnica ne ucide putin cate putin, si atunci de ce ne incapatanam sa ne tinem stransi de ea? Orice eroare plasata in acest cerc vicios nu duce de fapt nicaieri, sau, poate, doar la moartea noastra pe dinauntru? Dar, oare, cati dintre noi intelegem ce conteaza cu adevarat?

As merge pana acolo incat sa cred ca numai acest tata, aceasta fetita si mama ei pot intelege pe deplin tot ce e in jur. Ei pot sa evite mocirla asta ucigatoare in care ne afundam zi de zi, pentru ca ei au invatat cum, pentru ca au fost nevoiti sa invete.

E bine insa ca acei copii sanatosi pot invata de la acei copii care candva nu au mai fost sanatosi ce inseamna sa respiri cu intreaga fiinta, sa emani lumina prin toti porii si sa indrepti raze calde inspre Pamantul pierdut, raze de lumina salvatoare cu care sa poti imblanzi, mai departe si pana la urma, lumea...

...Copila care visa zborul il invata pe copilul ramas pe Pamant ce minunat poate fi sa se afle acolo, deasupra, strabatand cerul de sus, pe cel de mijloc si chiar si pe cel de jos, cu vantul abia adiind atat cat sa-i fluture putin parul….

Povestea celor trei fulgi de nea

Au fost odata ca niciodata trei fratiori fulgi de nea: Fulgisor Gri cel Mare, Fulgisor Albastru cel Mijlociu si surioara cea mica, Fulgisoara Inimioara.

Cei trei frati traiau fericiti impreuna cu parintii lor acolo sus, pe Norisorul nr. 7 din cartierul Zapezii Absolute. Aveau prieteni in tot cartierul, asa ca de sarbatori se intalneau si incingeau niste hore minunate. Si uite asa, mereu ningea frumos pe pamant de Craciun...

...Dar, intr-o zi, s-a pornit Vantul cel Fioros de Apus, dusmanul de moarte al fulgilor de nea. Cand sufla nabadaiosul vant, fulgisorii se imprastiau care incotro, speriati. Ii mai prindea in brate cat un tatic-fulg mai puternic si ii ducea inapoi in brate la casele lor.

Doar ca, de data asta, vantul a fost mai rautacios si mai puternic ca niciodata, iar taticii puternici s-au temut chiar si ei sa mai iasa din case. Astfel ca multi fulgisori-copii nu au mai reusit sa se salveze si au cazut pe Pamant care, incotro, ratacindu-se!

Doamne, ce tragedie! Cum va mai putea ninge de acum incolo? Ce o sa mai faca lumea de jos de Craciun? Cum o sa mai faca oameni de zapada???

Tot asa s-a intamplat si cu surioara Fulgisoara Inimioara. A zburat si dusa a fost. Fratiorii ei au reusit (nu se stie exact cum) sa nu cada pana jos, jos de tot. Dar ea fetita, prea subtirica si plapanda la trupusor, a cazut chiar pana jos, jos de tot...

...Si ce-a mai cautat-o familia ei, cat au mai plans fulgisorii fratiori dupa ea! Au strigat-o incoace si incolo, si-au intrebat prietenii, rudele. Nimic. Nimeni nu vazuse si nu auzise nimic.

Pana la urma, deznadajduiti dar cu o ultima urma de speranta in suflet, fratiorii fetitei fulg de nea si-au luat inima in dinti si s-au dus la Stapanul atotputernic, Soarele, sa il intrebe daca stie cumva unde se afla surioara lor. 

Desi le era foarte teama sa nu cumva sa se topeasca sub dogoarea crancena din imparatia Soarelui,  fratiorii, asa uniti si plini de curaj si  iubire pentru surioara lor s-au incumetat sa il deranjeze de la siesta de dupa-amiaza pe inteleptul Soare a-toate-stiutor.

- Inaltimea ta Soare bland, suntem atat de tristi, a spus Fulgisor Gri. Am venit la Domnia Ta, caci nu stiam la cine sa mai apelam.

- Dar ce s-a intamplat, micutule? Intreaba Soarele, realizand intr-o clipa ca o mare nenorocire tocmai avusese loc. A vorbit cu o voce calma, retinuta, ca nu cumva sa il sperie si mai rau pe micutul si asa destul de palid si care tremura  din toti rarunchii de emotie. Doar nu ar fi venit nimeni din neamul fulgilor de nea sa ii bata la usa asa, tam-nesam taman lui, Soarelui, de bunavoie, daca nu ar fi fost vorba cu siguranta de o chestiune de viata si de moarte!

- Stapane Soare, a disparut surioara noastra draga, Fulgisoara Inimioara! Dusmanul nostru, Vantul cel Fioros de Apus, a batut atat de tare incat a luat-o cu totul! Am cautat-o ore in sir, am strigat-o, dar totul a fost in zadar. Nu e niciunde. Suntem disperati si am venit sa iti cerem ajutorul si poate reusim sa o gasim impreuna!

- Asa, deci...Mica printesa de gheata a disparut! Ei bine, pentru ca ati fost atat de curajosi cat sa va apropiati asa de tare de mine si de casa mea doar ca sa va salvati sora, am sa imi intind o raza lunga-lunga si am sa o caut pe pamant. Va rog sa ma asteptati aici pana ma intorc cu vesti.

- Multumim, Soare bun! Te vom astepta nerabdatori dar o vom face in Marele Hol. Acolo e putin mai rece decat in sala Tronului Dumitale. Daca mai ramanem mult aici, riscam sa ne topim cu totul!

- Prea bine micutilor, asteptati-ma in Holul cel Mare, ma intorc cat pot de repede. Acum va las, ma grabesc sa va caut surioara.

Nici nu termina bine Soarele ce avu de zis, ca se si porni in cautarea fetitei fulg de nea ratacite. Isi chema ostasii solari cei mai buni si isi intinse o raza catre pamant dupa cum promisese. Fiecare ostas cobori pe raza in cate una din cele patru zari.

- De indata ce aflati orice informatie despre fetita disparuta sa ma anuntati negresit, le spune Soarele ostasilor sai de nadejde.

- Asa vom face, Stapane. N-ai grija, o vom gasi pe surioara-fulgisoara deindata!

Pornira ostasii catre toate cele patru zari dupa cum le ceruse Stapanul. Trecura minute bune, apoi ore, apoi chiar o zi intreaga. Se facuse deja noapte si Soarele inca nu primise vesti. Era ingrijorat. In plus, obosise si il dureau bratele intinse, tintuite pe cer ca sa poata sustine raza salvatoare. De abia se abtinea sa nu adoarma. Daca ar fi atipit, raza s-ar fi stins, iar ostasii nu s-ar mai fi putut intoarce niciodata inapoi! O alta raza nu i-ar mai fi gasit oriunde s-ar fi aflat. Asa ca Maria Sa, Soarele facea eforturi suprasolare, ca sa nu adoarma. Pana la urma a reusit sa ramana treaz, gandindu-se la bietii fratiori care asteptau in Hol si care, in curand, ar fi putut muri daca nu se ajunge curand la un deznodamant.

Dupa cum spuneam, noaptea se lasa pe nesimtite deasupra palatului Soarelui, cand, deodata, unul dintre ostasii Soarelui striga inspre cer:

- Stapane! Stapane! Am semnale de la prietenii mei eschimosi ca ar sti unde de afla micuta fulgusoara!

- Ce, cum? Sari Soarele ca ars din jilt. Ati gasit-o pe fetita? Asta e cu adevarat minunat! mai spuse Soarele, din ce in ce mai increzator ca povestea acestei disparitii misterioase se va incheia pana la urma cu bine. Fugi intr-acolo iute, gaseste-o si adu-o acasa la fratiorii ei! le striga El ostasilor, plin de entuziasm.

- Sunt deja pe drum, stapane, striga ostasul, rasufland din greu, aproape ucis de gerul din Alaska. Eu sunt ostasul Soarelui, cum voi rezista eu in frigul asta? isi spuse in gand ostasul. N-am incotro. Trebuie sa rezist, nu-mi pot dezamagi stapanul. 

Dupa mai multe clipe scurse cat un veac, ostasul cel norocos ajunse la iglu-ul prietenilor sai. Intra si ii zari pe acestia asezati in jurul unui patuc improvizat din gheata. Pe patuc, plapanda, zacea surioara-fulgisoara. Avea ochi inchisi si nu isi putu da seama de la distanta la care se afla daca respira sau nu.

- Frati eschimosi, cum se simte Fulgisoara-Inimioara? Traieste?

- Traieste, prietene ceresc, traieste. A avut noroc ca a cazut la noi. Aici e rece, multa gheata si astfel a putut fi salvata. Iti dai seama ce s-ar fi intamplat daca cadea in desert? Nici nu vreau sa imi imaginez asa o tragedie!

- Draga de ea....Ce bucuros sunt ca traieste! Ce fericiti vor fi fratiorii ei, dar si stapanul meu, Soarele! Unde mai pui ca o sa ma inainteze sigur si pe mine in grad de Cavaler al Soarelui dupa asa o reusita! isi spuse ca pentru sine ostasul, satisfacut de asa o mare izbanda.

- Da, asa este! E intr-adevar o minune! mai spuse eschimosul cel mai grasun dintre ei. Va trebui insa sa mai zaboveasca nitel pe aici. E inca foarte slabita si trebuie sa mai prinda niscaiva puteri. O mai tinem cateva zile sa o mai doftoricim nitel, si apoi poti sa vii sa o iei. O tratam cu o potiune din grasime de foca. E un medicament miraculos in astfel de cazuri, sa stii!

- Va multumesc si va sunt recunoscator tuturor, mai spuse ostasul. Ma voi intoarce curand! Spunand acestea, isi aminti ca nu il anuntase inca pe stapanul Soare ca o localizase pe fetita si ca domnisoara Fulg-de-Nea isi revine incet-incet.

Se intoarse la raza pe care coborase, trase de un fir de lumina ca sa il anunte pe stapan vestea. Clopotelul din palat suna ascutit iar Soarele veni in fuga sa afle vestile venite de jos.

- Stapane Soare, fetita-fulg-de-nea e vie si nevatamata! Se recupereaza intr-un iglu al prietenilor mei din Alaska. De indata ce se pune putin pe picioare, o aduc sus!

Doamne, ce bucurie a fost atunci...Soarele nu isi mai incapea in piele de fericire. Se bucura ca un copil pentru micuta domnisoara, dar era totodata si mandru ca o salvase el, el Regele-Soare! "O sa il fac Cavaler pe eroul-salvator! isi spuse. O merita din plin!"

Soarele isi incheie insa rapid sirul gandurilor fiind grabit sa le anunte vestea si fratiorilor, care asteptau de ceva vreme in hol si aproape isi pierdusera speranta ca isi vor mai gasi vreodata surioara, mezina familiei.

- Hei, micutilor, surioara voastra traieste! Le spuse Soarele. Fratiorii rezistasera destul de bine caldurii nu asa de intense din marele Hol si nu se topisera definitiv. Dar o zi daca mai durau cautarile, riscau sa piara topiti de caldura altminteri blanda a Soarelui, dar ucigatoare pentru ei, fulgii.

- Mandre Soare, din suflet iti multimim! Nu credeam sa ne mai vedem surioara vreodata! Mergem si noi sa o aducem sus! Ne e atat de doar de ea! Suntem prea nerabdatori sa mai asteptam aici si in plus, acolo e frig si ne refacem si noi puterile pierdute!

- Preabine micutilor. Il anunt pe ostas sa va duca pana la ea.

Plecara fratiorii si ostasul si ajunsera cu bine in Alaska. Surioara se bucura si ea nespus cand ii vazu. Isi mai revenise, se daduse jos din patuc si topaia bucuroasa prin tot iglu-ul. Cand se mai linisti din valtoarea fericirii revederii fratiorilor sai, le multumi tuturor si apoi se intoarsera cu totii acasa sus, in cartierul Zapezii Absolute.

Ospat mare pusera la cale chiriasii din cartierul Zapezii Absolute la intoarcerea copiilor. Invitatul de onoare fu chiar Soarele, pus la loc de cinste la masa. Ca sa nu inghete pana la finalul petrecerii, isi trase pe umeri o mantie de stelute-caldute si petrecu pana in zori alaturi de noii sai prieteni pufosi.

A nins mult atunci peste lume, la cate hore s-au incins acolo sus. Batrani si copii deopotriva, toti laolalta s-au prins in dansul nebun al fulgilor de nea fericiti. Era motiv de mare sarbatoare: Niciodata un fulg ratacit de nea nu mai fusese recuperat si adus acasa, si mai ales de catre Maria-Sa, Soarele. O frumoasa prietenie se legase acum intre ei.

De atunci, cand e vremea sa fie cald si Soarele sa straluceasca, fulgii de nea se retrag in casutele lor si hiberneaza pana le vine randul sa dantuiasca cu foc si sa aduca iarasi ninsoarea pe Pamant. Nimeni nu mai fuge de teama caldurii prea puternice, nimeni nu se mai pierde, oricat de inghetat si de subtirel ar fi! Soarele vegheaza acum asupra tuturor, ca un adevarat Stapan al Cerului si Pamantului deopotriva.

Si de cate ori ninge, fulgii cad si nu mai mor, departe de familie si de prieteni, ci se intorc cuminti la casutele lor din cartierul Zapezii Absolute. Soarele ii cheama mereu inapoi, nu mai poate trai fara prietenii lui dragi, fulgii de nea...

...Cat despre Vantul cel Fioros, am auzit ca tot Soarele i-ar fi venit de hac. L-a prins intr-o plasa de raze si l-a incuiat intr-o colivie. A stat acolo pana ostasii Soarelui l-au imblanzit si apoi i-au dat drumul catre lume. Acum bate doar cand si cand, si e mai mult o adiere prietenoasa, binevenita atunci cand Soarele e nevoit sa arda prea tare, in luna lui Cuptor.