Gradina iubirii

Sta goala, intinsa pe canapea si priveste departe, prin fereastra larga deschisa ce da inspre gradina. Pielea alba, moale si coapta i se afunda in cea maronie inchis si mai dura a canapelei din living. In ciuda contrastului de culori si consistente tegumentare, una vie si alta moarta, o comuniune de elemente asemanatoare tocmai se naste. Umanul intra aproape pe nesimtite intr-o armonie aparent nefireasca cu lumea celor fara suflet si fara ingaduinta. Canapeaua îi cuprinde trupul viu cu totul ca si cum ar fi fost el. El, cel plecat ieri chiar prin gradina aceea mangaiata cu apatie de privirea ei.

Isi indeparteaza cu degetele-i fine o suvita cazuta pe frunte. Odata cu firele rebele fuge si gandul tulburator al singuratatii veche deja de douazeci si patru de ore. Se gandeste ca probabil e o uitare de numai o clipă. Ii fuge insa si acest gand secund, tresarind sub picatura calda de cafea cazuta pe aureola sanului de aproape aceeasi culoare cu cea a licorii trezirii, dorite sau nu. Sterge usor pata de cafea cu buricul aratatorului. Cu buzele infierbantate isi suge senzual degetul, asa cum o facuse si el in dimineata de dinaintea plecarii. Senzatiile sunt insa diferite acum: Ii pare ca s-a taiat la deget si si-a supt propriul sange, putinul sange ramas in ea. Vraja lasa loc dezastrului.

I se face brusc frig si pielea, mai adineaori primitoare si ofertanta, i se strange, i se umple de pliuri, normale cam peste vreo douazeci de ani de acum incolo. Dar acum e totul de la frig si de la disperare. Dune minuscule mii ii strabat bratele, pieptul, abdomenul tensionat. Usor, usor se porneste o adevarata furtuna interioara si trupul i se cutremura cu totul. Canapeaua se razvrateste si ea, provocata sa intre in joc si da sa o inghita, lacoma. Cu o ultima suflare si un ultim licar neastamparat in ochi, inainte de a fi inghitita cu totul de neantul cu pielea castanie si aspra, mai revede o data gradina si cei doi mesteceni batrani din spate infiorati la fel ca si ea. Din verdele aproape insuportabil de viu, gradina devine deodata ucigator de rosie. Se transforma intr-o valvataie ce inghite pe data intreaga casa.

Ea insa nu mai simte parjolul acesta exterior siesi, poate doar pe cel din inima. E deja moarta, topita si izgonita din lumea noastra. E aruncata, fara sa se poata opune, in vartejul nemilos al canapelelor care nu cuvanta si care nici nu protesteaza, dar care ucid perfid si fara mila trupurile tinere de femei singure.

Micul dejun “en famille”

Ma trezesc iarasi la tine in brate. De cateva nopti bune se intampla asa si e minunat. Patul e aproape de balconul cu terasa si pot vedea foarte bine afara, daca arunc fie si numai o privire. Fac asta si acum si vad ca cerul tine si astazi cu mine. E senin si cu siguranta dulce la gust daca m-as putea infrupta din el asa cum as vrea. Dealurile de dedesubt sunt insa ceva mai norocoase decat mine: Cerul e langa ele mereu sa le atinga si sa le dezmierde, sa le incalzeasca sau sa le racoreasca dupa nevoi. Le invidiez putin, recunosc. Aproape ca, uneori, privind la atata maretie, pun la indoiala pana si legenda lui Atlas. Iar daca stau mai bine sa ma gandesc, si pe cea a Pandorei: Probabil si faimoasa cutie trebuie ca s-a inchis dupa ce apucase sa iasa din ea si speranta. Natura e pur si simplu dureros de frumoasa…

Ma ridic intr-un sfarsit din pat. O fac fara prea multa tragere de inima, desigur. Nu vreau sa plec din bratele tale calde si nici nu ma satur de cer, de soare si de iarba verde din curte. Dar lucrurile frumoase stiu ca vor continua, se intampla astfel de ceva vreme si nimeni si nimic nu se poate opune, n-are cum.

Ma duc sa pregatesc micul dejun. Imi prind parul in coc si pun de cafea. Stiu ca vei iesi curand din dormitor si ma vei privi pe indelete in lumina ferestrei, deh, femeile! Faci asta des si stiu ca iti place. Si astazi, ca aproape in fiecare dimineata petrecuta impreuna, te apropii si ma saruti usor pe gat, urmandu-mi in acelasi timp formele pline ale corpului cu mainile-ti fine.

Sarutul tau imi sporeste entuziasmul si dorinta. Ma misc acum si mai cu gratie, ca o felina regala. Stiu ca ma privesti insistent din locul tau de la masa. O faci pe deasupra hartii cetatilor medievale din zona. Iti simt privirea fierbinte pe spate, pe fese, pe coapse. Mi se face pielea ca de gaina si simt fiorul binecunoscut de… de iubire.

Iti pregatesc si un sandwich. Ma asez apoi in fata ta si a unui ceai de ghimbir cu lamaie verde. Sorb, te privesc si iar sorb, nici nu mai stiu daca din el sau din tine. Legam o conversatie usoara, perfecta pentru un mic dejun in tihna si o digestie  buna. Te mangai cu ochii, in timp ce pe buze am gust de ceai de ghimbir si aroma de dragoste pastrata acolo inca vie de azi’noapte.

Acum as vrea sa nu se termine niciodata ceaiul si nici cafeaua. Mi-as dori ca linistea ce dainuie in clipa asta in sufletele si pe chipurile noastre sa ramana asa pentru vecie. Zambesc deodata cu subinteles, pentru ca stiu ca asa te iubesc si eu: Linistit, puternic si pentru totdeauna.

 

Muscate rosii in Bucurestii de altadata

Sunt intr-o curte frumoasa undeva in Bucurestiul vechi, pe o straduta atat de mica, incat ma intreb daca chiar exista cu adevarat. 

Muscate rosu aprinse "musca" cu nesat din verdele crud al ferestrei, umpland-o cu iubire de floare acaparator de dulce. Ma gandesc ca de dincolo de fereastra cineva ma priveste curios, ascuns dupa draperiile grele, cineva dintr-o alta epoca, poate un print. Brocartul il pastreaza insa bine ascuns, nu ii vad bine chipul: Nu pot deslusi daca ma priveste pe mine curios, sau daca priveste undeva departe, in spatele meu, intr-un alt timp si poate pe alte meleaguri.
Se aude un pian dintr-o curte de langa, o muzica jazz care imi provoaca si mai intens visarea. Aproape ca as adormi pe treptele acelea gri, nevorbite de ani, ce par ca imi inteleg, mai bine decat oricine si orice, dorul.
Si cand nu te regasesc niciunde, nici in trup si poate nici in minte, camuflat sub greutatea gandurilor mundane si a ocupatiilor triviale, imi inchipui ca esti tu cel din spatele muscatelor indragostite, un tu dintr-o forma de noi inventata aici, pe loc, intr o curte frumoasa dintr-un vechi Bucuresti de poveste...

In vino veritas

Mi-ai spus ca preferi vinul rosu. Oricum pe cel rose il bausem singura aproape pe tot. Si da, ai dreptate: Vinul rose e prea usor, prea fluid; nu se “pupa” prea bine cu amorul. Vinul rosu e ca sangele, vinul rosu e poezie, e tandrete si e sublim. Drept urmare, vreau acum sa sorb licoarea sangerie a lui Bacchus direct din tine, via buric. “In vino veritas”, vorba aceea.

Dupa ce iti obtin acordul – prin metodele-mi personale "ce nu pot da niciodata gres" imi spuneai – imi bag elegant si usor varful limbii in orificiul micut al vietii, moment in care ii sunt recunoscatoare mamei tale ca te-a nascut si ca te-a lasat liber doar pentru mine. Trupul iti zvacneste de placere, pielea ti se face ca de gaina si imi ceri cu o voce grea si plina sa te sarut. Ma execut plina de dorinta, lingandu-ti fiecare viniosara de pe buze, vizibila extrem dupa ce te musc cu nesat si parfum de vin ghiurghiuliu. Imi soptesti la ureche ca am reusit sa te transform in ceva “mult mai inalt si mult mai curand”. Esti beat ca o figura de stil, captiv in amor si in dama ta cea dulce.

Acum tu fiind mai “inalt”, trebuie sa ma catar ca sa ajung pana sus, la tine. O fac cu pasiune, ca zeita Freyjia purtandu-si cu feminitate carul ei tras de pisici. Gonesti pe buzele mele de jos in ritm de bachata dezlantuit de nicaieri. Gem de placere sub atingerea-ti de matase. In valtoarea clipei nu uit sa te bucur, tanjind sa ajungem impreuna pana la capatul lumii. Te masturbez cu mana dreapta pe aceleasi ritmuri latino. Ajungem acolo, departe, aproape cu regret ca se termina. Suntem amantii eterni clocotind de iubire…

Marți ieri

Îți simt frăgezimea obrazului pe tâmpla-mi de omăt

Respirația noastră, la unison, parfumată, mă gâdilă duios pe lobul urechii mici de madonă.

Pielea ta, caldă spre fierbinte, umedă și colorată în roz fondant, mă soarbe ca pe un vin bun, unul roșu si greu.

Cu buricele degetelor lungi și fine îmi atingi, atent, lacrimile uleioase, sărate

Iei urma nisipului cu scoici rămas de pe tălpile tale, acum strivit pe chipul meu.

Zgârii ca o pisică nervoasă, plângi, îți mâzgălești pe chip lacrimile copiate de la mine.

Sonata Lunii se aude de undeva dintre noi, pianul vechi al minții mele cântă – e semn de revoltă

Muzică surprinsă de tremur și de vise rotunde, de răsfăț absolut

Sunt amețită de amor, de crunta-mi durere-plăcere.

N-ai cu adevărat un nume, ești mai mult un cântec simplu, unul cu refren clasic

Ai gust și consistență de noapte lăptoasă.

Fur cerneală de la tine și-ți scriu un “Te iubesc” umil cu stiloul

Pe umăr.

Nu plânge, nu acum. Fă-o la noapte, duelează-te cu strigoii petrecăreți…

Nu mai...

“Momentul suprem al iubirii nu vine când spui te iubesc, el așteaptă tăcut între cearceafuri, în fiorul care-ți trece prin piele, în vena care palpită de-a lungul brațului, în buza rubinie care surâde, în pudoarea sacra care, deodată, ne aureolează nuditatea“

Nu mai spune te iubesc, taci. Atinge-mă, soarbe-mă și aspiră-mă în tine cu totul. Lasă-mă să îți fiu sânge. Nu te mai hrăni decât cu mine, fluidă, roșie, ca o năframă care nu se potrivește niciunei ținute, ci doar unui trup gol.

Îmbracă-te în mine și dorește-mă în fel și chip și în mii de culori. Facem dragoste în văzul lumii, deși simt că ne și ascundem, în același timp, unul în altul.

Când începem să vorbim, cuvântele ne sunt buze, iar buzele ne sunt scut împotriva absurdului mundan și ucigător de rece. Nefirescul dintre noi se topește, ne naștem sub o nouă formă. Iau chipul tău pentru o clipă, încă mă zbat să înșel exteriorul prefăcut pudibond. Aproape că mă cerți că nu rămân pe veci așa, transpusă în trăsăturile tale. Începi, învins, să mă desenezi cu nume de tine. Mă agăți tablou pe un perete din vis, mă păstrezi ca amintire masculină, focoasă și dulce în același timp.

Mai bine fii tu femeie. Mă topesc după senzualitatea ta de muiere răsfățată, alunecoasă, îndrăgostită de o altă femeie. Ți-as frământa acum pulpele ca pe un aluat bine crescut și dolofan de cozonac. Mă îmbăt cu aroma de carne și coca dospită, mușc din restul sinelui tău ca dintr-un măr, cu o poftă nebună de acru, moale și divin. Rescriem cântecul dragostei pe ritm de madonă și cavaler înfășurați într-o armură dansantă și grea.

Când o să îmi ții locul de damă nebună o să te învăț jocul de-a șoarecele și pisica. Nu îl știi, te asigur….

Mireasa mea, Luna

În seara asta, cu cer purpuriu și lumină de ceară
Nebună și caldă, mi-am așezat capul alene la tine în poală
Mi-am întins trupul frumos langă tine, pe canapea
Șoptindu-ți cuvânt de iubire, de miere, de stea...

...Deodată, încep să-ți înșir verzi și uscate,
Povești depănate cu har, pe-un fir de mărgele
Povești cu prinți și prințese, cu zmei
Coborâți pe pământ din lumile lor paralele.

Din tâmple-mi răsar flori de magnolii timide
înveșmântate în grele și lungi rochii de gală
Fistichii, azurii, ori verzui-aurii ca niște cantaride
Mi le prind galeș în păr, aproape adormită și goală.

Un tril ascuțit taman mă trezește,
Mă gâdilă cu nesaț și adânc în timpan
Visasem intens la toate iubirile mele de până la tine, de atunci, de mai an
Cum renunțaseră ele, viclene, să vrea să mai aibă cu mine orișice plan...

Dar azi, printre-așternuturi, șampanie, scâncet și verb
Un test am să-ți dau, unduindu-mi obraznic trupul cel gol si acerb.
Abia de te-abții să mă-mpungi cu coarnele-ți de bărbat transformat peste noapte-ntr-un cerb.
Oare vei ști să răspunzi la ce am să te-ntreb?

Știi tu, oare, mult iubite amant cu nume de soare,
Pe unde-mi umblă mie mereu, pe unde iarăși să-mi fie,
Zgâtia-mi de Lună, duduia blândă din cer,
Mireasa mea rumenă și durdulie?

Anti primăvară

Ploua infernal și ne iubeam atunci prin mansarde
Blestemată fii tu, luna lui Marte
Acum, când iubita-mi e atât de departe.
Și nici de ploaie, și nici de amor nu mai pot avea parte.

Am uitat și eu, și poetul, că în loc de cântat și de toamnă
Pe umeri ne plouă cu stropi mari, ca un plânset de vampă
Chipul dulce de muiere cu ifos de doamnă,
Cu ochi verzi și trup de Alhambră.

Mai strig doar așa, pentru mine mai mult și într-o doară
Că mi-e dor și mie vers, și mie clipă, și mi-e noapte de vară
În sufletul mut, pe vertebra subțire ca un arcuș de vioară...

...Încetează odată cu jocul nebun și revino curând
Zăludă și-n gânduri mereu închipuită primăvară!

Ea

Își căuta cu înfrigurare un nou amant,
O porție și mai mare de iubire, ca de fiecare dată.
E femeia nefericită, soția plictisită ca de moarte de căsnicia bună dar fără pic de suflu și de vlagă.
Amanții care vin și pleacă o ajută să respire.

Ea e, in fapt, o altă Ema Bovary, cerșind mila și iubirea celor din jur.
Oferindu-se la nesfârșit
Drept ofrandă bărbaților fără chip.

Dar ohhh, trădarea, trădarea asta nemiloasă
O strigă acum, o cheamă sa o urmeze,
Iar ea, ea nu mai are putere să i se-mpotrivească.
Destinul câștigă din nou, e prea puternic.
Ea nu-i mai poate ține piept, el e mereu la fel de invincibil...
...Și nici măcar nu mai știe dacă vrea asta...

...Deodată se face liniște.
Se mai aude cel mult un zvon slab de cântec de iubire
În rest e doar tăcere, o tăcere care ingheata totul in jur.
Singura urmă de viață o mai arată doar ochii ei frumoși 
Privind cu resemnare înspre cerul neîndurător.

Câteva privighetori coboară printre frunze
Si o împresoară cu aripile lor deschise și calde,
Încercând să o încălzească, să o mângâie.
Îi acoperă inima cu trupurile lor vii și pulsânde,
Trupuri îngăduitoare de păsări care înțeleg.

Poate că mâine Dumnezeu o va trezi din somnul lung și trist
- își spun păsările -
Poate că El știe cine e femeia asta necunoscută, pierduta in crângul asta uitat de lume...

Photo by: Bogdan Alexandru