ZVONUL

Penumbra mirării, ori a-ndoielii prihănite
Îmi invadează simțurile apoase și zălude
Mirosind a mlaștini rămase nestoarse
După semnalul orgasmic al cântecului pădurii.

Mă legăn pe șubrede brațe de cer, nășită duios de luna verzuie,
Strig mută la zvonul de moarte, îi strangulez cu nesaț gâtul zvelt
Îl ponegresc, îl adun într-o bulă cu fire de nisip ca niște muschi.

Arunc plase ciuntite peste ochiul tău cenușiu
Și prind muguri albi sub aripile-mi crescute la loc, neîntrebat.
Momeala e dumicatul de păine flămândă,
Resturi de la ospățul de prânz, îndesat între acele două coaste plăpânde.

METAMORFOZĂ

Mă alint, odihnindu-mă cu tâmpla-mi cea verde lângă ochiul tău inert
Încep să devin un profan Dumnezeu, un alt creator, tot de lume.
Adun laolaltă

Natură
Artă
Vers
Surogat
Urlet și
Oameni

Toate impreună în cubul tău
Oval, așa-zis.

Păstrez la sânu-mi nehrănit și amar
Doar tihna unei iubiri ca de lacrimă 
Stinsă târziu pe fruntea ta, 
Cicatrice modelată acustic 
Într-un rid 
Senzual 
Nerostit

N-am stiut

N-am stiut
Ca strigatul timpului se odihnea pe umarul tau de prunc
Mirosind a freamatul lumii in celula de alb,
Lapte amar si fierbinte 
Vestind extazul armonic al fiintelor devenite trup
Inmiresmat la umbra de surda otava,
Icoana neintregita
Strapunsa alene
In suflet.


Pentru ca iarasi n-am stiut
Metaforele - perle sa le-nham
La gatul vestalic al muzei boeme
Cu nume de noi si chip de aceia.

Portia zilnica de fericire - Low fat food -

Aud adesea oameni care spun ca nu au fost niciodata fericiti. Cu siguranta au fost fericiti, si inca de mai multe ori, dar probabil au trait momentul fara sa il constientizeze propriu-zis, fara sa exclame in gand: „Ei bine, uite, de data asta chiar am fost fericit!”

Daca ar exista niste cursuri de fericire, lumea ar veni sa o studieze ???

Daca s-ar pune afise peste tot cu harta accesului direct la fericire, s-ar inghesui lumea sa le citeasca??? Am deveni consumatori de fericire peste noapte, asa cum am devenit consumatori cam de orice si cam de oricat ???

Si daca, totusi, printr-o minune, s-ar oganiza astfel de cursuri de initiere si propaganda in ale fericirii, cine le-ar putea sustine, ca specialisti in asa ceva nu se gasesc asa, cu una-cu doua... 

Sa ne intelegem, nu ma refer aici la terapiile la moda gen Osho, care sunt si ele teribil de binevenite, nu zic nu, ca referinta in domeniu. Acest gen de abordare este insa unul nu foarte practic si la indemana, in plus, ne-ar transforma - mai cu seama - in asceti sau in guru, si nu neaparat in indivizi mai fericiti, angrenati in relatii sociale sanatoase si roditoare.

Din pacate, eu cred ca oamenii se complac pur si simplu in nefericirea lor si orice abatere « de la regula » ar insemna o transformare a lor impovaratoare si greu de suportat, iar suferinta pe care ar provoca-o estomparea momentului fericit ar putea avea repercusuni emotional-dramatice.

La nivelul sufletului, armonia, stiuta fiind mai ales datorita conditiei sale de a se manifesta preponderent la nivel macro - universal, se poate traspune, sa zicem, si la nivelul micro de sorginte personala.

Cu alte cuvinte si mai simplu spus, niciodata zilele bune nu vor fi mai multe decat cele rele, niciodata bucuria nu va fi mai multa decat tristetea. Cu siguranta, de-a lungul vietii, se stabileste un echilibru intre starile emotionale aflate in aparenta contradictie si excludere reciproca, dar e vorba de un echilibru inconstient, de fapt acel echilibru considerat absolut pe care, daca individul l-ar intui, s-ar putea vorbi de o imbunatatire a gradului de fericire din launtrul sau.

Inca un lucru ar trebui sa ne dea de gandit: suntem complet lipsiti de vlaga si de energie pozitiva daca nu alegem sa fim fericiti. Este evident, pana la urma, ca optiunea fericirii este si ea o chestiune ce tine de liber ul arbitru, controlabila - observatie legitima de altfel - pana la un anumit punct.

Mai mult, fizic vorbind, emotiile pozitive regleaza nivelul serotoninei din corp, intensifica bataile inimii, ne face sa zambim, si chiar sa plangem, de ce nu? 

Eu v-as propune, in sprijinul celor de mai sus, demersul insusirii si aplicarii unor tehnici de  indentificare facila a clipelor de fericire, de punctare oarecum a lor, in spiritul insuflarii catre acestea a unui plus de intensitate, menit sa le transforme  in adevarate decupaje de viata, pretuite virtuos si traite la maxim alaturi de cei dragi, cu mai multa daruire, dar si cu mai mult sens!

As sugera cateva metode simple de a savura din plin cotidianul imediat si inconjurator, ce ne pune la dispozitie resurse inepuizabile de confort, relaxare si bucurie:

Parintilor le-as spune sa isi rezerve mai mult timp pentru copii  sarcinile de serviciu trebuie indeplinite – nu combat defel acest lucru, doar stim cu totii ca ordinele se executa. Cu singurul amendament ca ziua de lucru se prelungeste natang de mult, copiii ajung sa nu ne mai cunoasca cand in sfarsit trecem pragul caminului...

Nu ne mai putem numi parinti, ci un fel de Gigi Becali, care trebuie sa asigure la nesfarsit traiul si hrana zilnica...

Haideti sa incercam, in putinele clipe petrecute alaturi de pruncii nostri, sa le luam obrajorii in palme, sa le sarutam manutele fragede si talpitele dolofane....Credeti ca exista o mai mare fericire decat asta? Va asigur ca nu!  

  

Copiilor, in schimb, le-as spune ca, atunci cand cresc, sa nu uite sa isi viziteze, sa isi sune mai des parintii si bunicii, sa le fie un sprijin acum si intotdeauna...Si sa nu uite, indiferent ce vor intalni in calea devenirii lor, de unde au plecat si cine le-a fost mentor si umar pe care sa planga atunci cand fie au luat o nota mica, fie domnisoara din banca intai, cu codite blonde, nu i-a bagat in seama...

Si apoi pe toti, si pe mine deopotriva, va mai provoc la a iesi in natura, la a o iubi mai mult si mai intens, la ne bucura de fiecare boboc inflorit si parfumat, de fiecare ghiocel rasarit si atat de fragil, de mirosul ierbii verzi si proaspete...

Cum si cand sa facem toate astea? Doar impreuna, alaturi si de fiecare data, cand simtim apasarea vietuirii zilnice ce vrea sa ne doboare.

Va invit deci, sa servim, din cand in cand, si cate o portie de fericire, chiar si pe stomacul gol. 

Nu ne va face decat bine.

Cercuri si semne - nostalgie -

Imi scutur pleoapele de sensul timpului tau veac
Si-ntreb pamantul, rost al ratacirii noastre lente,
Cum poate versul aspru fredona anevoios destine
De evi uitati in nobila natura a vestirii certe?

Nimic nu mai razbate dincolo de fel si semne
Un spatiu absolut si mut si verde se inscrie.
Ma-ntorc in tremur, amurgul scrie si descrie
Cu dor, un vast camp searbad cu blesteme.
Cercuri banale mii, cu iz de crizanteme
Valseaza crud pe plaja de smarald si rancede poeme.

Dragostea micului print

Dragostea nu inseamna sa ne privim unul pe celalalt, ci sa privim amandoi in aceiasi directie.” Antoine de Saint Exupery

Nu am ales intamplator citatul acesta. L-am ales pentru ca, pentru mine, din perspectiva a ceea ce eu am trait, citit, simtit, suferit, plans, iubit pana acum, nu stiu sa existe vreo alta poveste mai frumoasa de dragoste decat cea dintre Micul Print si floarea lui…

Micul print traieste singur pe o planeta mica-mica pe care nu cresc decat baobabi (ce trebuie smulsi din radacina pentru ca se inmultesc cu nemiluita si tin sa acapereze complet putinul spatiu disponibil pe planeta si asa foarte mica).

Si vulcanii trebuie curatati, pentru ca altfel tind si ei sa o invadeze cu lava lor fierbinte micuta planeta, si chiar sa o inghita!

Intr- zi, in acest cadru spatial, in care activitatile repetitive fac timpul sa treaca mai usor si singuratatea mai usor de suportat, in tot acest decor zic, ceva se schimba. Creste o floare.

Micul print, uimit, asteapta in fiecare zi, cu nerabdare, sa vada cum va arata floarea cand va fi mare. Floarea – parca stiind cat de grea e asteptarea si capricioasa ca o muierusca tanara – intarzie sa creasca….mai nu vrea, ba mai se lasa…Micul print devine din ce in ce mai nerabdator dar si pe masura de curios…

“Cum va arata, pana la urma, floarea mea?” isi spuse. “Floarea mea,se gandi…Ce egoist sunt! Dar poate chiar e floarea mea, doar creste pe planeta mea, pe planeta pe care eu o ingrijesc!”

Si floarea crescu. Dar acum, mare fiind, ii era frig. Vroia un paravan contra curentului de pe planeta. Micul print, fascinat de floare, de spusele si de dorintele ei deopotriva, o protejeaza cu un clopot de sticla. De frig. Si de teama sa nu o piarda, pentru ca e doar o floare efemera (a aflat el asta ulterior, in preumblarile sale multi planetare) si in plus, are numai patru ghimpi ca sa se poata apara!
Cu toate astea, Micul print exclama fericit: ” E cea mai frumoasa floare din lume, e floarea mea!”

Micul print e indragostit…atat de indragostit, incat fuge speriat de pe planeta, parasindu-si floarea cea atat de draga, iubirea vietii lui...

Calatoreste, apoi, mult, cunoaste oameni, chiar si o vulpe nazdravana pe care o imblanzeste, incearca sa inteleaga ce e dragostea, isi face prieteni pamanteni si mai putin pamanteni.

Intr-o zi insa, obosit de atat drum si de topait de pe o planeta pe alta, invins de dor, vrea sa se intoarca. Dar, cum nu exista dragoste fara suferinta si suferinta si placerea nu se despart aproape niciodata, nu se mai stie daca a si reusit sa ajunga inapoi la planeta si la floarea lui, dar cu siguranta a facut totul...

...Nici eu nu stiu, dar ma voi gandi mereu la micul print si a sa floare neasemuita si atat de iubita.

Nu cred ca au murit, nu e posibil. Dragostea adevarata nu moare niciodata. Niciodata.

Emotii diverse

De-azi' noapte, cu dulce emotie, surprinsa de luna plapanda, incep sa te-ascult

Tot corpu-mi tresalta sub ramurile umezi de plopi logodite de vant.

Un soare extatic ma strapunge, alene, in crestet, apoi pe umeri imi aseaza un scut.

Nici nu mai stiu daca scriu, resimt sau doar vreau sa-ti cant,

Ma ameteste, subtil, primavara, o umbra cuvantului, sau poate tu, intr-un simplu descant.

Pe tampla-mi mirata, salvata de o stea in cadere

Un verde crud, bacovian si laptos se asterne.

Esti tu sau nu esti, ori erai o parere,

Aleea virgina adulmeca pasi revarsati sub acorduri eterne

Si-ntreg parcul, martor apatic la jocul nastrusnic al vrerii

Ne poarta dorinta, ne alunga, virtuos, mirarea  sublima. 

In amurgul blajin, chipu-ti frange-ndoiala si spasmul rotund al durerii

Si in palmele fragede, topim cu tandrete stropii cei calzi de lumina….

Iar ochii tai, incinsi de albastrul  melodic al serii

Imi ating sufletul, imi rasfata linia-ntrerupta a firii,

Ca un dar vesnic,  ca un imn inchinat fericirii

Ca un stol de pasari natangi, surprins in marsul cadentat al iubirii.

România (ne)bunului simţ

Mă pregătesc sa ies la cumpărături şi dau iar cu ochii de geamurile de la bucătărie, abia spalate de  soacră-mea. A ajuns să le spele aproape săptămânal. În mod constant, cineva arunca ceva de sus. Aruncă laturi, resturi menajere, aruncă orice. Ca şi cum ghena de la bloc nu ar exista, ca şi când incă am trăi in evul mediu. Mitocănia ne-a cam intrat în sistem şi nu prea avem de gând să ne lepădăm curând de ea şi de apucăturile sale.

Nu de puţine ori era să primesc, direct in cap, pungi pline cu coji de roşii, cartofi sau ceapă. Sau castraveţi, depinde care le e meniul vaşnicilor cetăţeni vecini, lipsiţi de cele mai elementare scrupule şi complet dezbrăcaţi de orice urmă de caracter.

Din perspectiva ecologistului de conjunctură, am putea gândi că resturile menajere pot fi biodegradabile, dar un astfel de proces e de durată şi nu ar trebui să se desfăşoare nicidecum in jurul blocului, în zonele urbane şi intens populate, unde se mai joacă şi mulţi copii. Deocamdată, să invăţăm să ne rezumăm măcar la a folosi pubelele special amenajate pentru colectarea diferenţiată a materialelor reciclabile precum sticla, plasticul sau cartonul, care, oricum, pentru bucureşteni fac incă parte din zona SF a curaţeniei urbane.

Ca să revin, ies in stradă, ajung în bulevardul aglomerat gemând sub greutatea copleşitoare a numărului de maşini şi claxoanele lor ce sufocă perpetuu traficul, şi cea a umbrelei permeabile ce acoperă doar aparent indiferenţa oamenilor îngânduraţi, preocupaţi şi foarte grăbiţi. Mă opresc la un bancomat şi mă pregătesc să scot cardul din portofel. Nu apuc sa duc operaţiunea până la capăt, că şi mă ia prin surprindere un val de cutii de lapte – pline! – aterizând vertiginos de la un balcon! Speriată, ma trag instinctiv deoparte ca să mă feresc, şi îl sfătuiesc şi pe tăticul cu copilaşul in braţe aflat în apropiere să procedeze la fel.

După ce mă mai dezmeticesc niţel şi îmi revin cât de cât din şoc, mă îndrept spre supermarket. Aici, dau peste altă dovadă că nu ne interesează decât propria achiziţie de moment şi nimic mai mult. Bunul simţ, dacă există, nu ne-a insoţit şi la cumpărături. A rămas acasă, asta în cel mai fericit caz.

O “doamnă” (din păcate, apelativul vizează doar sexul feminin al acelei persoane, neputându-se pune problema de vreo formă de adresare politicoasă, aşa cum ar fi fost de preferat) îşi etalează produsele la casă, iar coşul îl uită (lasă?!) în urmă. Îi amintesc, pe un ton decent, că ar trebui să îl lase la ieşire, ca să poată fi disponibil şi pentru viitorii cumpărători. Reacţia femeii mă stupefiază de-a dreptul, de fapt lipsa unei reacţii de orice fel. Îmi aruncă, în schimb, o privire piezişă, reluându-şi nonşalanta îndesatul în traistă fără să spună vreun cuvânt, fără să îmi dea vreo replică. Sincer, mă aşteptam să se revolte cât de cât, să mă ponegrească chiar, să mă şi scuipe. Ei bine, nu. Pur şi simplu mă ingnora. În vâltoarea grabei cu care îmi postam şi eu produsele pe banda de la casă, cu care mă ocupam şi de aşezatul lor in sacoşă şi scosul banilor din buzunar, tot nu puteam să nu mă găndesc, tristă si intrigată deopotrivă, la ce s-a ajuns, la ce am ajuns...

…am ajuns să ignorăm tot şi pe oricine. Mai nou, indiferenţa pare să ia locul temperamentului coleric tipic românesc, “înnobilat” de spiritul de gâlceavă veşnic alert şi neostoit. Tupeul nu cred că l-am pierdut, doar că acum e iarnă, şi probabil hibernează pe undeva. Cu siguranţă abia aşteaptă să vină primăvara şi să işi arate iarăşi colţii, reintrând pe făgaşul său normal.

 Pe ce lume trăim, Doamne? Nu mai aşa mai putem vieţui, ferindu-ne unii de alţii, aruncându-ne în cap unii altora deşeuri, cutii de lapte, ghivece sau sloganuri electorale care mai de care mai pline de ocară şi de injurii la adresa semenilor noştri mai mult sau mai puţin implicaţi politic?

Protestul din Piata Universităţii s-a transformat şi el, cu fiecare zi, într-o adevărată răzmeriţă. Alegem să vandalizăm, să lovim, să spargem capete, să furăm, în loc sa fim uniţi, să protestăm paşnic, cântând şi strigănd sloganuri decente, transmiţând mesaje coerente şi mobilizatoare, cu substanţă şi scop precis pe care să le poată auzi şi cei responsabili de nemulţumirile exprimate, dar şi  cei care au ales să nu fie prezenţi din varii motive?

Totul s-a transformat in violenţă pură şi atac la persoana. In timp, simţul civic ni s-a alterat şi anchilozat, acutizându-ni-se, in schimb, instinctele primitive şi distructive.

La vot nu se mai duce nimeni, şi de ce sa nu recunoaştem, nu prea mai ai nici cu cine vota, aşa că, pe undeva, îi înţeleg şi pe cei care aleg această formă de protest, pasivă şi apatică.

Acum sunt la modă bâta şi piatra. Sau mai la indemână. Dreptatea se face, şi ea, cu pumnul. Dialogul a rămas o opţiune prea indepărtată, care nici nu mai inspiră încredere.

George Orwell spunea că masele au libertate de gândire pentru că masele nu gândesc. Îi dau numai parţial dreptate, pentru că, atunci, după revoluţie, masele se comportau în stradă cu totul altfel. Bine, e adevărat şi că miza era alta, oamenii erau uniţi, iar Piaţa Universităţii, zona liberă de neo-comunism, kilometrol zero al capitalei, devenise un simbol al libertăţii nealterate şi nedisimulate, un loc de pelerinaj aproape sacru în care  înălţam rugi comune şi puternice către Dumnezeu.

Piaţa se umplea uşor cu miile de golans sans frontieres, adunaţi laolaltă în aşteptarea iminentă o Majestăţii Sale Rele Mihai, ce nu avea să mai ajungă, însă, niciodată în mijlocul nostru, expediat inapoi de Putere cu acelaşi avion cu care venise, înapoi în ţara care îl gazduise atâta amar de vreme, şi care îl ţinuse, fără voie, atât de departe de patria sa.

Când o să încetăm să ne mai dorim să moară capra vecinului? Tot nu a murit încă? Nu ne mai putem opri din a fi, la nesfârşit, egoişti şi răi, în mod acerb preocupaţi de alimentarea constantă a propriului eu, veşnic avid de aceeaşi sevă indoielnică, şi de inevitabilul delirium tremens?

Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu noi, atunci cine? Cam asta strigam, PE ATUNCI, în Piaţă.

Apologia varstelor feminine si a emanciparii mai mult sau mai putin conditionate

Aseara am fost la doctor pentru un consult. Doamna doctor e trecuta de prima tinerete, si drept urmare, si abordarea pe care a avut-o in discutia cu mine s-a incadrat in parametrii specifici varstei fiecareia dintre noi, sa zicem asa.

 

“Cati ani aveti?” ma intreaba, cu un zambet bland pe chip.

“36”, raspund, cazuta victima aceluiasi gand obsesiv ca ar fi mers macar un 32... Dar, cum bine stim, numai in bancurile cu evrei se mai poate negocia varsta: “Zi 33! Ba nu, 32, ce, n-am voie sa ma tocmesc?”

“Sunteti, de altfel, foarte tanara, problemele (de sanatate pe care le afisam) nu sunt unele grave. V-ar putea afecta serios mult mai tarziu, dupa 55 de ani” (ohoho, imi ziceam in sinea mea, mai am 20 de ani pana atunci, so relax).

Am iesit de la doctor cuprinsa de o stare oarecum…“bi-polara”. Pe de o parte, ma simteam mai tanara in urma anamnezei cu pricina, iar pe de alta, ma simteam speriata la gandul “pomelnicului” de analize de sange cu care ma pricopsisem, in ciuda problemelor de sanatate - nu foarte grave -vizualizand mental cantitatea semnificativa de sange necesar a-mi fi extrasa din vena pe care o presupune un atare demers medical, menit sa regleze nivelul mineralelor din corp si nu numai.

De obicei, si in special la birou, am senzatia ca ma situez peste “medie” printre colegi cand vine vorba de varsta. In jurul meu, abunda si se desfasoara diversi semeni ce abia daca se pot "lauda" cu 30 de ani de viata, si asta imi da, in mod constant, o senzatie de imbatranire (stiu, cuvantul pare putin exagerat) capatata prea devreme, as zice, si nu o imbatranire in sensul de vechi, care face ca vinul si whisky-ul sa fie cu atat mai pretioase si mai savuroase cu cat au stat mai multi ani in butoaie la ‘’asezat’’ si maturat.

Sa nu intelegeti, cumva, de aici, ca ma plang pentru ca nu mai sunt asa de tanara. Nu. Maturitatea specifica varstei actuale nu as da-o neaparat pe 10 ani mai putin. Ceea ce sunt astazi, implinirile si realizarile mele, cred ca sunt si  ele parte a experientei acumulate si anilor adaugati usor-usor la “salba” vietii.

 

Da, bineinteles ca un trup tanar si o piele mai neridata precum cea a consoartelor de pana in 30 de ani ar fi de preferat. La asa o varsta, cruda inca, cam toate vin de la sine: nu prea conteaza ce mananci si nici in ce cantitate, ca oricum are grija metabolismul sa nu se depuna mai nimic. Mai tarziu incepe sa fie nitel mai greu, dar daca constientizezi ca unele lucruri chiar iti fac rau si incepi sa le elimini sau macar sa le mai reduci, esti deja pe drumul cel bun.

Pana la urma, o varsta mai tanara nu garanteaza decat in aparenta un trup mai sanatos. Vorba ceea, poti fi foarte tanar dar sa te simti mai slabit si cu mai putina energie decat o persoana mai in varsta, care toata ziua citeste la etichetele de pe alimente, are grija la E-uri si numarul lor, renunta la fumat si la zahar si nu bea acidulat. Si eu obsinuiam, destul de des, sa consum fast food pana acum cativa ani. Cu timpul insa, incepi sa cam treci pe slow...pe toate planurile, ca altfel te pasc derapajele de tot felul, pe care e mai greu sa le gestionezi.

Ca sa revin la 30+ ani de viata, am constatat – empiric si din ce am mai citit - ca barbatii tineri au inceput sa prefere femeile nitel mai…coapte la minte si la trup. Probabil sunt ei suficient de imaturi in juvenilitatea lor specifica perioadei post-teribiliste incat sa nu isi mai doreasca si o femeie mulata tot dupa acelasi sablon.

Tot mai citind una-alta, am constatat si ca domnisoarele ‘’optzeciste’’, in speta cele nascute incepand cu anii ’80, sunt revoltate deoarece consoartele lor mai "purii "le tot fura barbatii disponibili, tinerei. si frumusei. Cica, vezi Doamne, nu mai exista nicio vana tanara la indemana lor si prin apropiere, transmitandu-ne mesajul lor de nemultumire, razvratire si dorinta de razbunare prin intermediul presei de un anume tip. Asta ca si cand ele ar sti ce sa faca cu ea, cu vana adica...

Fetelor, nu mi-o luati in nume de rau, dar ca sa aveti pretentii sa primiti, trebuie, mai intai, sa si oferiti cate ceva, nu? Nu asa-i corect? Si cand vine vorba de barbati, cam stim toate ce isi doresc ei, deci nu puteti sa ziceti ca ati fost luate, pana si de data asta, prin surprindere.

Nu spun ca ar trebui sa le faceti voi, tinerelele, pe toate si impecabil. Nu. Nici nu ar fi posibil, realist vorbind. Dar macar sa incercati, macar din cand in cand.

Sa nu mi-o luati in nume de rau, dar v-as putea sugera chiar si niste exemple de potentiale incercari concrete de schimbare (imbunatatire), la nivel comportamental si in atitudine, pe care sa incepeti sa le practicati rapid, caci altfel, fara putin efort, veti pierde chiar si urmatoarea generatie de barbati doritori!

De pilda, ati putea incepe prin a rari numarul de apeluri zilnice efectuate catre partener. Stiu, e greu sa scazi deodata, brusc, de la 200 la 60, dar ganditi-va ca si el va fi mai putin deranjat si iritat, si deci si mai dispus sa nu va mai dea “reject” chiar la toate apelurile, raspunzand la apelul vostru atunci cand poate - cu adevarat! - sa o si faca. Uneori, pe bune, domnul chiar nu poate sa raspunda la telefon! Nici chiar la apelul vostru, dragelor, voi, cele mai importante fiinte din viata lor! Pentru ca sunt si ei la munca, la munca, sa faca bani sa va intretina si sa va imbrace, pe voi, din cap pana'n picioare. Asa ca va cer putina intelegere in numele lor.

Ati putea, chiar, sa renuntati la a-I mai ameninta in mod constant si periodic ca plecati la mama daca nu face cum vreti voi, ce vreti voi, si mai ales cand vreti voi, nu de alta, dar e posibil ca data viitoare chiar sa va lase sa plecati pe bune, fara mustrari de constiinta ca nu v-a oprit, si fara a mai cadea prada santajului vostru ieftin si repetat.

Permanenta voastra preocupare pentru cum va sta parul sau pentru cum se aseaza rochia pe solduri (evident, asta corelat si cu faptul ca ati facut niscaiva “aripioare”, dar nu prea va vine sa recunoasteti, nu-i asa?), pentru ei astea sunt doar niste chestiuni plictisitoare, stupide, si  au rabdare sa le asculte cel mult o data, si asta nu zilnic.

Mai mult, ati putea incerca si un alt gen de comunicare, desi stiu ca exista riscul sa nu va placa raspunsul lui: “Dragule, ce spui, sunt buna la pat? ” Daca nu esti, poti invata. Daca te iubeste, iti mai da o sansa. Stiu eu. Nu ma intrebati de unde, pur si simplu stiu si sunt draguta si v-o spun si voua.

Mai mult, fetelor, acum ca am capatat ceva mai multa indrazneala, dar si din simpatie si chiar admiratie pentru barbatii deosebiti, fie ei tineri sau mai putin tineri, va mai spun  inca ceva.
Permiteti-mi sa fac lucrul asta, va conjur, pentru ca si eu, la randul meu, am gresit mult, dar incerc in continuare sa invat din greseli si sa si impartasesc din ceea ce cred eu ca ar putea fi micile “secrete” ale retetei potrivite pentru reusita unei relatii implinite si armonioase...

Sexul oral nu ar trebui practicat exclusiv de femei platite expres pentru asta. Nu. Cand iubim un barbat (ca eu plec aici de la premiza ca il iubim!) ar trebui sa incercam, pe cat posibil, sa il facem sa se simta bine, si de ce nu, sa incercam sa ii satisfacem fanteziile, dorintele sexuale, daca se poate, nu de alta, dar de aia mai ajung ei si pe la dame de companie (cand nu au o femeie mai matura prin preajma!) sa isi ceara drepturile. Si apoi tot noi suntem cele care nu ii mai primesc inapoi in patul nostru... Iar ei pleaca definitiv iar noi plangem, apoi, ca i-am pierdut!

 

Stiu persoane de genul feminin care nu ar accepta sub nicio forma sa deguste din licorile masculine producatoare de placeri nici macar o picatura (asta presupunand ca, cel putin, accepta sa dezmierde cu buzele din dotare sursa, izvorul de placeri), pentru ca, nu-i asa, nu e demn de o nevasta (iubita) sa faca asa ceva. Nu. Nu si iar nu.

Si atunci vin eu si va intreb, pe voi, invidioasele pe cele dintre voi (noi) mai trezite la realitate, pe ce va bazati cand spuneti ca va parasesc alesii pentru altele mai…demne de urmat / iubit, si probabil, mai in varsta chiar si decat ei?

Mai bine meditati nitel si in tihna la toate astea si ganditi-va ca principalele beneficiare ale unei relatii de calitate alaturi de un barbat special veti fi chiar voi. Pentru ca si noi si ei suntem, inainte de toate, animale, iar instinctele si dorinta sexuala, chimia si feromonii (ingredientele inerent prezente in fazele de formare si dezvoltare ale unui cuplu, si de ce nu, si ulterior) au adunat destula importanta in ziua de azi, fiind insa si de un real folos pentru ambele parti. Asta ca sa nu fim ipocrite, zic. Macar de data asta. 

Un barbat, indiferent cat este de frumos sau de urat, destept sau dimpotriva, mai putin inzestrat, tot la o femeie senzationala va trage, la acea femeie care, in primul rand, stie ce vrea, acea femeie care e suficient de iscusita si de matura incat sa poata sa castige cu usurinta inima unui barbat, si mai ales o femeie care stie cum sa pastreze un astfel de barbat langa ea. Asta insa numai daca aceea femeie chiar isi doreste acest lucru, pentru ca de putut, stiu sigur ca poate. Pretul emanciparii o fi el mare, dar cred ca merita platit.
Si uite asa, inca o dilema cu barbati si cu femei drept protagonisti s-ar mai putea rezolva.