Am trei conturi de facebook. Nu, nu sunt vreun fel de Matrioska multiplicată, trup și suflet, de câteva ori, mai mică, din ce în ce mai mică. Doar că mă interesează mai multe chestii, din zone diferite de interes, și prefer să nu le țin pe toate la gramadă, sau să le amestec cumva. Cred s-ar și certa la un moment dat între ele, împartășind opinii diferite de cele mai multe ori, așa că prefer să previn un scandal pe care îl anticipez drept unul iminent. Mi-aș complica și mai mult viața, care oricum numai simplă nu e.
În funcție de chef, conjunctură, tărie a cafelei sau tipurile de alcool disponibil (care trebuie sî fie neapărat din categoria celor care merg cu gheață!) aleg una din cele trei ”vieți” virtuale și mă cuibăresc comod în ea ca și cum m-as cufunda într-o canapea confortabilă a dorințelor, unde personajele mai mult sau mai puțin închipuite devin partenerii mei de discuție cei dezinvolți. Viața pe care aleg să o trăiesc la un moment dat o ”devorez” cu lăcomie și nerăbdare, ca și cum ar fi cumva pe sfârșite, ca și cum nu ar fi suficientă pentru toți cei asemeni mie, cei care au ales-o pe ea în detrimentul alteia.
Pe contul ”oficial”, să îi zicem așa, țin legătura cu cei cunoscuți și mă informez intens asupra lucrurilor petrecute prin lume, de obicei fără să ne întrebe (mult prea intens, aș zice). De fapt, mă „intoxic” cu tot felul de știri, majoritatea catastrofice, nefavorabile, ori repetate până la sațietate.
Dacă însă vreau să fiu printre primii care află o treabă, Facebook-ul mă ajută și mă susține. Îi ”ia fața” oricărui post TV in materie de viteză în postarea unei știri: Pe FB afli cu prioritate ce ”vrăji” a mai făcut Tudose, urmărești confesiunile unora sau altora mai mult sau mai puțin importanți (unii sunt importanți doar pe FB, sau cel puțin așa le place lor să se creadă), și abia apoi o să auzi aceeași veste și din gura Andreei Esca).
Pe contul ”literar” și ”buchinist” (acum, dacă tot m-am apucat să-mi categorisesc conturile în funcție de interes și conținut preponderent, o să continui tot pe linia asta) promovez în principal ce scriu aici pe blog. În rest, mai urmăresc pagini de literatură, sau genul de gazete online mai cu ștaif și cu mai multe dileme la activ.
De curând, mi-am mai deschis încă un cont, cel al unei Madeleine melancolice, aterizată direct din Parisul romantic taman pe plaiurile mioritice ”fără de seamăn” pe lume (Ce ghinion pe mine!). Recunosc, cu greu m-am desprins din bratele lui Emmanuel Macron - pe care îl ador - ca să ajung aici, printre muritorii români de rând. (Glumesc, desigur, aș vreau eu să fi pățit așa ceva!)
Asta e, n-am ce să fac, sunt îndrăgostită fără leac de președintele cel proaspăt ales și foarte sexi al Franței. Și ca să fiu pregatită, în caz că mi se ivește vreo ocazie pe viitor, mi-am anunțat deja iubitul că, de-o da bunul Dumnezeu să mi se întâmple - în viața asta sau, de ce nu, poate în vreuna din cele viitoare să ”se dea” ”Milică” ăsta frumos al Franței la mine, zău că nu o să dau îndărăt ca racul așa cum obișnuiesc să fac de obicei. O să iau taurul de coarne, ce naiba! La vie est e belle, marchons, marchons, cum ar veni, că altfel mi-o iau altele înainte, nu că nu ar fi facut-o deja o doamnă bine pe numele ei Brigitte, Brigitte Macron.
O să las acum visele imposibile să se desfășoare libere în lumea lor imposibilă și o să mă concentrez pe cel de-al treilea și ultimul meu cont de Facebook, bineînțeles cu voia Dvs.
Contul meu cel ”francez”e desigur unul boem și în principal are treabă cu arta în general. Aici urmăresc pagini ale muzeelor, instituțiilor culturale în general. E ”bula” virtuală unde regăsesc imagini cu reproduceri după tablouri cu peisaje idilice, multe din ele din sudul Franței, care nu întâmplător provin acea zonă. Acela e locul unde aș vrea eu să mă retrag la pensie, unde să mă apuc să scriu (în sfârșit!) primul meu roman. Și poate că într-un astfel de loc, unul unde tronează liniștea desăvârșită a naturii colorate în viu și mult verde, poate că o să reușesc să scap de tot stress-ul ăsta de metropolă îmbâcsită. Poate că o să fiu în stare să-mi las deoparte toate fricile mundane și să încep să trăiesc cu adevărat, să trăiesc cu ”miez”.
Pe contul ”a la francais” reușesc cel mai bine să mă relaxez. Aici simt că îmi reîncarc bateriile, golite de la atâtea știri urâte, agresive, multe din ele neverosimile și care nu se termină niciodată.
Toate cele de mai sus țin însă de o altă lume, o lume diferită, deși una la fel de acaparatoare ca și cea reală.
În lumea astalaltă, nu e la fel de ușor de jonglat cu și printre niște ”conturi”. și vieți. În lumea cea”cu față umană” nu mi-e întotdeauna la fel de ușor sa aleg ce vreau să fiu, cum vreau să fiu: angajata dedicată, gospodina mediocră, mama devotată, cititoarea înfocată, cinefila în stare să ”piardă” ore în șir vizionând seriale pe hbo go.
Aici, ”pe pamânt, nu în gând”, viețile diverse mă aleg pe mine mai mult decât le aleg eu pe ele, și nu sunt mereu îngăduitoare în privința mea, previzibil de altfel. Citesc sau mă uit la seriale doar atunci cînd dorm copiii sau când au obosit să mai vrea ceva, ori când e prea cald ca să gătesc sau să deretic prin casă. Dar nu mă plâng, e frumos și așa, e divers, e altfel. Pare că există un echilibru, dar unul nu întotdeauna ușor de acceptat.
Adesea însă, virtualul tinde să invadeze realul folosindu-și drepturile câștigate cine știe când și mai ales cine știe cum, încercând sa ia locul realului fără a-i cere permisiunea, pe care oricum nu ar primi-o niciodată cu ușurintă și supunere necondiționată.
Măcar la capitolul ăsta deținem un minim control. La o adică, virtualului îi putem spune ”stop” când vrem și mai ales dacă vrem, sau măcar din când în când, tragând la schimb câte o gură de aer real, nealterat de acea perfecțiune la care cu siguranță că și realul visează, dar pe care cu siguranță nu ar putea-o atinge vreodată.
