Tuesday, March 20, 2012

EU SI FITNESSUL, SAU BABA SI MITRALIERA

Azi m-am gandit de doua ori inainte sa ma reped sa ma infrupt, cu pofta mea deja consacrata, din crema de zahar ars pusa la dispozitie la masa de pranz. De fapt, m-am gandit de o mie de ori nu doar de doua, pentru ca sunt lesinata dupa genul asta de desert, doar ca la fel de lesinata eram si aseara, dupa o ora si ceva de tras de fiare la sala.
Astia, asemeni mie, din zodia asta a Racului sunt extrem de sedentari, si cand zic extrem zau ca nu exagerez, chiar e purul adevar (Culmea, o si recunosc! O bila alba la fata, multumesc!). Noua ne place doar sa zacem: pe scaun, pe canapea, in pat, oricum numai sa nu fortam cumva prea mult functiile locomotorii ca nu ne place defel si mai facem si economie de miscari, ca sa nu suprasolicitam, cumva, sistemul. Bine, nu neg ca sexul nu intra la categoria miscari “which I don’t like”, dimpotriva. In plus, mie mai imi place si inotul – bine, il prefer intr-un context de spa, ce-i drept…Dar sa stiti ca se poate si mai rau, daca ma gandesc la o alta “racusoara” din anturaj, care considera sahul drept unicul sport ce merita atentia si eventual practicarea sa la intervale regulate de timp si cu oarecare consecventa, deci…Eu sunt chiar OK.
Ei bine, acest OK de mai sus precum si o buna prietena m-au determinat aseara sa ma “starnesc” in ale fitness-ului. Zis si facut. Ne-am luat amandoua echipamentul la spinare si hai la treaba, in ciuda tuturor curiosilor, care nu mai conteneau sa ne intrebe ce Doamne iarta-ma cautam noi la sala, niste schiloade. Ei, ce cautam: putina miscare buna pentru sanatate, niscaiva tonifiere si refacere piei in exces dupa nastere (if possible, in cazul meu) dar si o stare de spirit mai acatarii, zic si sper eu in acelasi timp si cu aceeasi intensitate.
Ajungem, deci, la sala, ne echipam rapid si tragem o prima proba a cantarului, iar eu si cate o ocheada la “bunaciunile” preumblandu-se prin vestiar in costumul Evei, deh, nu m apot abtine. 
Ne apuca imediat nervii, constatand cat suntem de “grase” (Mereu m-a fascinat obsesia asta a celor slabi ca sunt prea grasi!) si mai abitir ne luam picioarele la spinare spre biciclete. E cam full sala la ora aia, asteptam la rand. Se elibereaza, intr-un tarziu, doua alergatoare cu pedale si ne repezim disperate catre ele, ca in tramvai cand esti disperat sa prinzi un loc chiar de nu ai 90 de ani si esti doar obosit, fara sa te incadrezi neaparat la categoria pentru care exista “locuri rezervate”.
Apare  si tanti instructoarea, sa ne dea o mana de ajutor si sfaturi specializate in privinta a ceea ce ar trebui sa facem, cum, si mai ales cat. E chiar draguta, ne zice ca se cere sa “bagam” vreo 20 de minute de pedalat. Ne apucam noi, hotarate, sa dam kilometrajul peste cap, un fel de ce n-a vazut Parisul adica. In timpul asta, pe un ecran TV situat – strategic! – in fata noastra, astfel incat vizibilitatea celor doua racusoare foarte pofticioase sa fie pe deplin satisfacuta, incepe sa ruleze o reclama la saorme, pizze si sosurile de rigoare, si…Gata, eu deja simteam mirosul de carne la rotisor si cum imi ploua in gura! Vai de noi, zic, in ritmul asta mai dam noi jos excedentele...“ad calendas graecas” poate, vorba latinului, sau la pastele cailor, vorba unor romance zvarcolindu-se in propriul efort si in transpiratia celor din jur. Ma mai linistesc cu cateva guri de apa (cel putin bine ca ma hidratez) si pedalez in continuare resemnata, la gandul ca fast food-ul se regaseste doar in cutia televizorului, nicidecum in galantare pentru achizitia imediata si ingurgitarea rapida, specifica acestui gen de papa.
Trec cele 20 de minute, si siderate de uimire, constatam ca cei aproape 10 km parcursi ne-au facut sa ardem inimaginabila, incredibila, extraordinara si neinchipuita cifra de...100 de calorii!!! Bun inceput, ne da curaj sa perseveram, asa da!
Dupa pedalatul asta istovitor si eficient de numa, trecem la zona de aparate de smuls, impins si tras. Dar, pentru inceput, instructoarea ne face incalzirea cu niste abdomene la salteluta. Io ma descurc binisor, mai practic asta si acasa o data la 5 ani. Deci rezist bine, suficient cat sa o conving pe doamna ca io chiar pot, ceea ce, evident, e doar o aparenta. Am vrut si eu sa o impresionez ca na, e cam naspa sa te dai chiar asa, fraier de tot. Si reusesc cu impresionatul, dupa cum voi avea sa aflu foarte curand, avand in vedere greutatile adaugate suplimentar, ca doar am demonstrat ca pot, nu?


Bagam, apoi, niste impins de picioare (4 serii a cate 20), niste brate intinse la max si spate inclestat si uite ca vine si randul acestui aparat care, sincer, parea atat de inofensiv la prima vedere….atat de inofensiv, incat mai ca te bufneste rasul inainte sa il calaresti… Dar cum cine rade la urma, rade mai bine ca de fiecare data, ajung si eu “victima” acestei masinarii odioase, al carui unic scop este sa imi scoata mie ochii din orbite si inima din piept, ca altfel zau ca nu imi explic “pornirea” sa impotriva unui biet trup chinuit carat de buna voie pana aici, fir-ar! Instructoarea imi explica ce sa fac si imi zice sa ma asez cu fata in jos si cu poponetul in sus, cu picioarele tragand in forta greutatile inspre dansul. Inevitabilul “4 serii a cate 20” suiera previzibil prin aer, si ca la un semn incerc sa ma urnesc...exact asa, incerc sa ma urnesc, ca de reusit nu prea pot sa afirm (fara sa mint) ca asa a fost. Sau da, am savarsit vreo 3 ridicari din prima serie, si recurgand la niste pauze milenare, reusii, intr-un final (inca nu se inchisese sala dar nici nu mai era mult) sa inchei ciclul inexorabil de push-ups recomandate. Ii vine randul si prietenei mele sa incalece aparatul-calau, si asa abia imi mai scade si mie nitel din ciuda si frustrare pana la un nivel cat de cat decent, intelegand ca si ea l-ar fi folosit in scopuri ceva mai perverse si mai placute, si nu neaparat pentru intarirea muschilor gambei…Sigur 4 serii a cate 20 nu ne ajungeau in acel fericit caz…atunci nu prea ne mai vine sa ne oprim, desigur.

Dupa vreo ora jumate de manevrat intens la aparate, ne indreptam, vlaguite dar totodata fericite si imbatate de succesul nesperat, catre vestiare, cu promisiunea ca asta sa nu fie prima si ultima data cand calcam pe la sala de fitness.


3 comments:

  1. hei, e un real succes ca te-ai dus... asa cum spunea cineva (om destept) e mai greu sa iti pui pantofii de sport decat sa alergi. ai vazut ce pofta de viata ai dupa sport?

    ReplyDelete
  2. Ok, m-ai convins! Nu o sa calc in viata mea in sala de futness. Mai bine ma antrenez cu cainii din cartier. Ca sa scapi de ei trebuie sa fii bun la parcour!

    ReplyDelete
  3. :):):) O idee f buna, doar ca io sunt muiere si e nitel cam greu...abia trag de mine sa ma duc la sala, daramite sa fac slalom up and down printre maidanezi!

    ReplyDelete

Adaugati un comentariu aici: