Saturday, April 4, 2015

O iubire (II)

Mara își revine încet-încet din leșin și deschide ochii. E puțin confuză de la cele întâmplate, nu își mai amintește exact unde rămăseseră cu discuția înainte de ”grandiosul” ei leșin. Simte și cum lumina puternică a soarelui o deranjează oarecum, facând-o să-și protejeze ochii cu mâna. Începe să își amintească din ce în ce mai multe. Știe că Tudor o întrebase ceva important, iar ea a leșinat de emoție drept răspuns la o întrebare care cerea doar efortul unui ”da” sau a unui ”nu”. Probabil îi pusese singura întrebare de acest gen pe care un bărbat i-ar putea-o adresa unei femei, unica, primordiala întrebare care anticipează un potențial cuplu de viitor. 
Și-a amintit că inițial și-a revenit din leșin relativ repede, și cu sprijinul lui Tudor, braț la braț au pornit înspre restaurantul unde urmau să ia cina. Doar că ceva s-a întâmplat pe drum, iar ea a început să se simtă din nou rău, fiind nevoiți să caute cea mai apropiată bancă și să se oprească nițel până își revine Mara. 

Tudor e așezat pe bancă lângă ea și o privește îndelung. Niciunul dintre ei doi nu îndrăznește să spună nimic. Sunt stânjeniți de situație, de întrebări rămase fără răspuns. Amândoi par să profite de liniștea ridicată  între ei ca un zid invizibil. Tudor încă mai speră să primească răspunsul dorit, iar Mara tot nu-i răspunde încă. De fapt, Mara încă nu crede că acea întrebare chiar îi fusese pusă vreodată. Crede că visase și că încă își împarte visul și patul cu un prinț închipuit care rupe vrăji. Leșinul în schimb fusese unul cît se poate de real. 

- Cum te mai simți, Mara? își ia Tudor inima în dinți și rupe în sfârși tăcerea, o tăcere prelungită care nu pare să aducă cu sine nimic bun. 

- Ma simt bine, Tudore. Scuze pentru ce s-a  întâmplat, chiar nu mă știam așa de sensibilă. Nu știu ce m-a apucat, serios.

- Nu-ți face griji măi, Mara, ce Dumnezeu! Mie îmi pare rău că te-am pus într-o așa...încurcatură. M-am grăbit probabil cu întrebarea mea, doar că eu știu întotdeauna ce îmi doresc cu adevărat. Dar hai să lăsăm deoparte toate astea pentru moment. Avem tot timpul din lume la dispoziție să discutăm despre ele mai târziu. Nu îți mai este foame? Eu unul sunt hămesit! Hai să mergem în locul ăla despre care îți povesteam mai devreme. Hai să ne umplem stomacurile cu niște mâncare bună, că vorba aia: Altfel gândește omul cu burta plină!

- Ai dreptate. Adevărul e că și mie îmi e cam foame. Hai să mergem!

Tudor o ia din nou de mână pe Mara, pentru prima dată după inconfortabila întrebare din fața spitalului. Mara ezită putin, dar nu își trage mâna complet dintr-a lui. Tudor zâmbește complice drept mulțumire. Își potrivesc pașii, îndreptându-se - în aceeași liniște apăsătoare - spre restaurant.

Tudor rezervase o masă lângă fereastră. Era un loc destul de retras dar nu întru totul izolat, astfel că de colo puteau vedea pe toată lumea dinăuntru și lumea la rândul ei îi putea vedea pe ei.

De data asta nu se va mai grăbi. Mara fusese prea afectată de întrebarea lui de mai devreme și nu voia să riște să strice tot. Va fi mai atent la ce va spune de acum înainte și cum. Un leșin pe zi era suficient.

- Doriți ceva de băut? întreabă chelnerul, întrerupându-i lui Tudor gândurile de tot felul.

- Mara, tu ce ai vrea sa bei? Rămâne vinul roșu? întreabă Tudor, plin de speranță că dacă el va rata cumva, vinul o să îi sară în ajutor cu siguranță.

- Un ceai de plante ar fi foarte bun! Îmi este puțin frig, răspunde Mara zgribulită, provocându-i lui Tudor o dezamăgire mare cât Casa Poporului.

- În regulă, răspunde cu tremur în glas Tudor. Noroc că e doar un tremur suficient slab cât să nu poată fi perceput de cei din jur. Aduceți-ne câte un ceai de fructe de pădure, dacă aveți (știa deja ca și Mara le preferă, vorbiseră la un moment dat pe chat despre gusturi în materie de ceai).

- Imediat, răspunde respectuos chelnerul, și se retrage discret.

Băură ceaiul tot în tăcere. Tăcerea deplin ăle devenise întrucâtva o a doua natură. Fiecare încerca să își organizeze propriile gânduri după cum știa și putea mai bine. Mara se gândea la ce ar putea să urmeze după cina placută din oraș. Iar Tudor nu știa nici el răspunsul. Pentru că nu știa dacă e cazul să forțeze nota și să o invite la el acasă, în cămăruța închiriată dntr-o mansardă de pe Magheru. Gândurile li se împletesc reciproc, într-un schimb telepatic nebunesc. Chelnerul revine să își facă pe mai departe datoria.

- V-ați decis și în privința mâncării? 

- O salata de fructe de mare pentru mine, răspunde Mara, de data asta direct și fără intermedierea lui Tudor. Vinul chiar nu-l mai voia, cu mâncarea poată să facă ce o vrea. 

- Doar atât? întreabă Tudor surprins. Mai devreme Mara spusese că ii e destul de foame.

- Da, Tudore, doar atât. Nu mă simt foarte bine și nu aș vrea să mi se facă rău cumva.

- N-ai vrea măcar un desert? Tudor nu pare prea convins de sinceritatea ei.

- Nu, Tudore, mulțumesc, e suficient. E și destul de târziu, și o să mă umflu ca un balon dacă mai mănânc și desert!

- Și Dvs, domnule? Ce doriți? întreabă chelnerul, sperând ca poate măcar bărbatul o să ceară ce va mai consistent, cât să-i rămână și lui de o bere după program.

- Adu-mi o portie de penne arabiatta, mulțumesc. De data asta, dezamăgirea se mută în curtea chelnerului.

- Cum poți să mănânci ceva atât de picant? se minunează Mara, de parcă Tudor ar fi cerut carne de dinozaur trasă în unt. Eu nu sunt deloc adepta ardeiului iute. Mă doare rău stomacul de la el. Am încercat de mai multe ori să mănânc. Am zis că poate, hai, nu merge chiar din prima, doar că de fiecare dată s-a întâmplat fix la fel,  așa că prefer să mă abțin.

- Mie îmi place foarte mult mâncarea iute, piperată, orice să aibă numai să mă ardă până în cerul gurii! Și n-am nimic de la iuțeală, dimpotrivă. Mă și ajută să slăbesc când nu prea am chef de mers la sală. În Canada mănânc des măncare indiană, varianta cea mai picantă a lor de obicei, de ajung să plâng după ce dau gata câte o porție. Îmi curg lacrimile șuroaie de la cât de condimentat e puiul ăla al lor celebru, Tikka masala.

- Curajosule, eu chiar nu m-aș încumeta la ceva atât de...extrem. Probabil aș mări pe loc.


Dar Tudor deja n-o mai aude. Se întreabă în gând dacă mai are vreo șansă la ea. Oare Mara o să îi devină vreodată soție, chiar dacă preferă ceaiul în loc de vin și ketchup-ul dulce în loc de cel picant? 
Și pentru prima dată de când o întrebase dacă vrea să se mărite cu el, simte cu adevărat cum îl cuprinde neîncrederea.

Discuția mai continuă pentru o vreme între ei, timp în care nu contenesc să se privească ochi în ochi, parcă încercând să scoată de undeva din adâncurile lor cele mai profunde ceva încă nespus, ceva misterios, care poate că ar face ca lucrurile astea să fie mai ușoare.

Dar „și mâine e o zi”, se gândesc aproape simultan. Și poate că mâine, după prânzul la care a invitat-o deja, mansardele cochete de prin casele bucureștene vechi vor deveni principala tentație, provocându-i Marei o incontrolabilă nerăbdare de a le vizita...


No comments:

Post a Comment

Adaugati un comentariu aici: