Saturday, April 4, 2015

O iubire (II)

Mara își revine încet-încet din leșin și deschide ochii. E puțin confuză de la cele întâmplate  și nu își mai amintește prea bine unde rămăseseră cu discuția înainte de ”grandiosul” ei leșin. Simte cum lumina puternică a soarelui o deranjează întrucâtva, facând-o să-și protejeze ochii cu mâna. Deodată, începe să își amintească detalii. Știe acum că Tudor o întrebase ceva chiar important, iar ea a leșinat de emoție taman atunci, drept răspuns la o întrebare care cerea doar efortul unui ”da” sau a unui ”nu”. Probabil ca Tudor pusese singura întrebare de acest gen pe care un bărbat i-ar putea-o adresa unei femei, unica, primordiala întrebare care anticipează potențialitatea unui cuplu de viitor. 
Și-a amintit și că inițial își revenise relativ repede din leșin, iar cu sprijinul lui Tudor, braț la braț, au pornit înspre restaurantul unde urmau să ia cina. Doar că ceva s-a întâmplat pe drum, iar ea a început să se simtă rău din nou, fiind nevoiți să caute cea mai apropiată bancă și să se oprească nițel până își revine. 

Acum Tudor e așezat pe bancă lângă ea și o privește îndelung. Niciunul dintre ei nu îndrăznește să spună nimic. Sunt stânjeniți de situație, de întrebări rămase fără răspuns. Amândoi par să profite de liniștea ridicată între ei ca un zid invizibil. Tudor încă mai speră să primească răspunsul dorit, iar Mara tot nu-i răspunde încă. De fapt, Mara încă nu crede că acea întrebare chiar îi fusese adresată vreodată. Credea că visase, și că încă împarte visul și patul cu un prinț închipuit care desface vrăji. Leșinul în schimb fusese unul cît se poate de real. 

- Cum te mai simți, Mara? își ia Tudor inima în dinți și rupe în sfârși tăcerea, o tăcere prelungită și acaparatoare. 

- Ma simt bine, Tudore. Scuze pentru ce s-a  întâmplat, chiar nu mă știam așa de sensibilă. Nu știu ce m-a apucat, serios.

- Nu-ți face griji, Mara, ce Dumnezeu! Mie îmi pare rău că te-am pus într-o așa...încurcatură. M-am grăbit probabil cu întrebarea mea, doar că știu întotdeauna ce îmi doresc cu adevărat. Dar hai să lăsăm deoparte toate astea acum. Nu contează, ce-a fost, a fost. Avem tot timpul din lume la dispoziție să discutăm mai târziu. Nu îți mai e foame? Eu unul sunt hămesit! Hai să mergem în locul ăla despre care îți tot povesteam mai devreme. Hai să ne umplem stomacurile cu niște mâncare bună, că vorba aia: Altfel gândește omul cu burta plină!

- Ai dreptate. Adevărul e că și mie îmi e cam foame. Hai să mergem!

Tudor o ia din nou de mână pe Mara pentru prima dată după inconfortabila întrebare lansată în fața spitalului. Mara ezită putin, dar totuși nu își trage mâna complet dintr-a lui. Tudor îi zâmbește complice drept mulțumire. Își potrivesc pașii, îndreptându-se în aceeași liniște apăsătoare spre restaurant.

Tudor rezervase o masă lângă fereastră. Era un loc destul de retras dar nu unul întru totul izolat, astfel că de colo puteau vedea pe toată lumea dinăuntru și lumea la rândul ei îi putea vedea pe ei.

De data asta nu se va mai grăbi. Mara fusese prea afectată de întrebarea lui de mai devreme și nu voia să riște să strice tot. Va fi mai atent la ce va spune de acum înainte și mai ales cum va spune. Un leșin pe zi e destul.

- Doriți ceva de băut? întreabă chelnerul, întrerupându-i lui Tudor gândurile de tot felul.

- Mara, tu ce ai vrea sa bei? Rămâne tot vinul roșu? întreabă Tudor, plin de speranță că dacă el va rata cumva, vinul o să îi sară în ajutor cu promptitudine.

- Un ceai de plante ar fi foarte bun! Îmi e puțin frig, răspunde Mara zgribulită, provocându-i lui Tudor o dezamăgire mare cât Casa Poporului. Se baza mult pe vinul ăla și pe puterile lui miraculoase de a face lucrurile mai ușoare și mai accesibile.

- În regulă, răspunde Tudor cu tremur vizibil în glas. Noroc că e doar un tremur suficient de slab cât să nu poată fi perceput de cei din jur. Aduceți-ne câte un ceai de fructe de pădure, dacă aveți (știa deja ca Mara le preferă, vorbiseră la un moment dat pe chat despre gusturile lor în materie de ceai).

- Imediat, răspunde respectuos chelnerul, retrăgându-se discret.

Își băură ceaiul tot în tăcere. Tăcerea deplină le devenise o a doua natură. Fiecare încerca să își organizeze propriile gânduri după cum știa și putea mai bine. Mara se gândea la ce ar putea să urmeze după cina placută din oraș. Doar că Tudor nu știa nici el răspunsul. Pentru că nu știa dacă e cazul să forțeze nota și să o invite pe Mara la el ”acasă”, în cămăruța închiriată dntr-o mansardă de pe Magheru.

Gândurile li se împletesc reciproc, într-un schimb telepatic nebunesc. Chelnerul revine să își facă pe mai departe datoria.

- V-ați decis și în privința mâncării? 

- O salata de fructe de mare pentru mine, răspunde Mara, de data asta direct și fără intermedierea lui Tudor. Vinul chiar nu-l mai voia, cu mâncarea fie ce-o fi. 

- Doar atât? întreabă Tudor surprins. Mai devreme ziceai că îți e foame!

- Da, Tudore, doar atât. Nu mă simt foarte bine și nu aș vrea să mi se facă cumva rău .

- N-ai vrea măcar un desert? Tudor nu pare prea convins de sinceritatea ei.

- Nu, Tudore, mulțumesc, e suficient. E și destul de târziu, și o să mă umflu ca un balon dacă mai mănânc și desert!

- Și Dvs, domnule? Ce doriți? întreabă chelnerul, sperând ca poate măcar bărbatul o să ceară ce va mai consistent, din al cărui preț + bacșiș să-i rămână și lui de o bere după program.

- Adu-mi o portie de penne arabiatta, mulțumesc. De data asta, dezamăgirea se mută în curtea chelnerului.

- Cum poți să mănânci ceva atât de picant? se minunează Mara, de parcă Tudor ar fi cerut carne de dinozaur trasă în unt cu un kil de piper. Eu nu sunt deloc adepta iuțelii în mâncare. Mă doare rău stomacul de la ardeiul iute mai ales. Am încercat de mai multe ori să-l consum. Am zis că poate hai, nu merge chiar din prima, doar că de fiecare dată s-a întâmplat fix la fel,  așa că prefer să mă abțin.

- Mie îmi place foarte mult mâncarea iute, piperată, orice să aibă numai să mă ardă până în cerul gurii! Și n-am nimic de la iuțeală, dimpotrivă. Mă și ajută să slăbesc când nu prea mai am chef de mers la sală. În Canada mănânc des măncare indiană, varianta cea mai picantă a lor de obicei, de ajung să plâng după ce dau gata câte o porție. Îmi curg lacrimile șuroaie de la cât de condimentat e puiul ăla al lor celebru, Tikka masala.

- Curajosule, eu chiar nu m-aș încumeta la ceva atât de...extrem. Probabil aș muri pe loc.

Dar Tudor deja n-o mai aude. Se întreabă în gând dacă mai are vreo șansă. Oare Mara o să îi devină vreodată soție, chiar dacă preferă ceaiul în loc de vin și ketchup-ul dulce în loc de cel picant? Și pentru prima dată de când o întrebase dacă vrea să se mărite cu el, simte cu adevărat cum îl cuprinde neîncrederea.

Discuția mai continuă pentru o bucată de vreme între ei, timp în care nu contenesc să se privească ochi în ochi, parcă încercând să scoată de undeva din adâncurile lor cele mai profunde ceva încă nespus, ceva misterios, care ar putea rezolva cumva lucrurile între ei.

„Și mâine e o zi”, se gândesc aproape simultan. Și poate că mâine, după prânzul la care a invitat-o deja, mansardele cochete de prin casele bucureștene vechi vor deveni principala ei tentație, provocându-i Marei o incontrolabilă nerăbdare de a le încerca...


No comments:

Post a Comment

Adaugati un comentariu aici: