Epistola catre mine insami

Chere, Madeleine

Cum as putea sa ma adresez altfel, daca nu frantuzindu-ma nitelus, asa? Doar imi plac atat de mult Franta si Parisul, imi plac francezii si imi place Macron (sexual, desigur, pacat ca e insurat si mai grav e si foaaarte indragostit de Brigitte). Ma autointitulez Madeleine de Paris, desi numele imi provine de fapt de la celebrul si foarte-romanescul personaj din Ciuleandra lui Rebreanu. Chiar daca nu prea are de-a face cu patria lui Flaubert, scriitor pentru care, la fel, am o afinitate speciala, tot nu ma las. Si Proust iubea madeleinele, deci ceva legaturi cu neamul asta profund legat de sloganul Liberte, Egalite, Fraternite tot ar trebui sa existe pe undeva. Ca prea ma simt la Paris ca acasa, ce sa mai!

Dar, totusi, ce as putea sa imi scriu eu mie? Iaca, taman mi-am lansat o noua provocare. Sa imi pun o oglinda in fata, sa ii vorbesc si apoi sa o intorc si spre voi, cititorii mei…Mda, nu e usor, dar ce-o fi usor pe lumea asta? Oare sa ma apuc sa imi fac urari de sezon, sau mai bine sa imi pun pe tava defectele si sa sper in ca in douazeci douazeci nu o sa ma mai doara atat chiar fiecare chestie cat de cat neplacuta, care se intampla pe planeta asta in orice moment? Da, ar fi o posibilitate, mai ales ca sanatatea e recomandabil sa ti-o urezi cat mai des si cat mai abitir (sperand ca ai si sustinerea atat de necesara de la Cel de Sus), ca nu stii cand naiba se termina ata de pe mosor.

Sau as putea sa le scriu barbatilor din viata mea in general, si sotilor mei in special. Asa, si ce sa le spun acestor vajnici masculi? Pai uite: As putea sa le marturisesc ca i-am iubit pe fiecare in parte suficient cat sa nu imi para rau ca i-am luat. Dar tot acum o sa le mai declar, la fel de public, ca tot pe iubitul meu de dupa ei l-am iubit cel mai mult chiar daca a fugit cu banii mei si m-a si lasat singura cu un copil.

Oare cum functioneaza de fapt universul asta de ajungem sa atragem in viata noastra astfel de indivizi certati rau cu moralitatea, cu bunul simt, cu iubirea, cu decenta, cu adevarul? Eu nu imi explic...
Un raspuns clar n-am de unde sa scot, e o realitate, dovada incontestabila in acest sens constand in numarul mare de indivizi cu boi scapati pe camp peste care am dat de-a lungul timpului. Iar Universul nu are gura sa imi raspunda asa ca next topic.

Mai, Mada, ia sa te intreb eu acu' altceva: Cum de nu te omoara, mai fata, sensibilitatea aia a ta incredibila? Cum reusesti sa ii faci fata zilnic, luptandu-te cu lacrimile care iti sar prin toti porii, si cu tot felul de pericole, care mai de care mai inchipuite? Da, stiu ca scrii poezii, ca esti creativa, ca ai doua bloguri…Dar totusi! Cum rezisti fara sa clachezi, draga M? Esti de fier sau asa ceva? Ai un ceas in loc de inima din ala automat? Mai, dar si aluia i se termina bateriile! Ei, lasa, mai bine nu-mi raspunde; o intrebare poti lasa fara raspuns (ca sa nu plangi iar, de asta zic). Ca oricum nu ma pot supara pe mine insami, ce-ar mai fi! Bine as putea sa nu raspund la nicio intrebare fie vorba intre noi, dar nu si-ar mai avea sensul aceste randuri. Chiar deeeloc.

Si daca tot stam acum de palavre, ia zi-mi tu care crezi ca iti e cel mai mare defect, M? 

Pai…Nerabdarea. De as fi mai rabdatoare, nu mi-ar mai fi calcati in picioare atatia nervi cum mi se intampla in mod constant. Desi probabil ca n-as rezista nici in atata liniste la cat de agitata sunt de fel, asa ca pentru moment nerabdarea mea nu a omorat pe nimeni, nici pe mine si nici pe altii. Cred. Adica de mine sunt sigura ca sunt inca vie, dovada ca imi scriu acum chestii singura si ma analizez pe interior, asa cum am facut si la munca la cursul ala, River of life. 

Am desenat io acolo tot parcursul vietii mele, eu care la desen am talent zero spre minus doi. Bine, n-a fost greu sa pun o nota muzicala ca sa imi marchez copilaria cand obisnuiam sa cant la microfon in sufragerie, iar tata ma inregistra la magnetofon in timp ce developa fotografii pe intuneric, in bucatarie, cum era pe vremea aia. Apoi am adaugat pe foaie niste carti ca doar ele imi sunt cele mai bune prietene si datorita lor nu am luat-o inca razna, si mai stiu si ca nu o sa ma lase niciodata la greu. Am incropit si capete de bebelusi ca deh, sunt o mama eroina cu 3 flacai in dotare, mici si mari. Am mai pus si niste pungute cu banet, nu ca as fi eu vreo bogatana (opulence, gen sic!) ci pentru ca aproape douajdeani lucrai la banca. In fiecare dimineata treceau pe langa mine carucioarele alea cu caramizile de bani, iar eu mai adaugam in palmaresul mintii alte si alte idei de lucruri pe care le-as fi putut face if I had that kind of money. Cum nu ii aveam, imi dadeam doua palme si ma intorceam la birou, impingand nitel mai in spatele creierului visele-mi de imbogatire spulberate, pentru a nu stiu cata oara, doar intr-o clipita.

Si de final asa, o sa mai zic si ce mi-ar placea mie maxim sa mi se intample in raurile si vietile mele de acum incolo. Pai, uite, imi doresc enorm sa public o carte. De fapt o sa plusez si o sa declar sus si tare ca mi-ar placea enorm sa ajung sa traiesc din scris, undeva in Provence. Sa am acolo o casa cu gradina si un iubit de nelepadat (macar de data asta, Doamne-ajuta!), unul care sa nu mai vrea sa fuga si care sa vrea (si sa poata, marea provocare!) sa ma suporte pana la sfarsit cu toata nebunia mea cu tot, care e si buna pe alocuri. 

Si iubitul asta va trebui sa fie neaparat sincer. Ca de la atata minciuna era sa ma inec, si peste asta chiar nu as mai trece vreodata. Ah, ca nu e el inalt, brunet si barbos cum visez eu asta mai treaca-mearga. Hai ca nu’s absurda, pe bune acum. Si nu’s neaparat nici fan patratele pe abdomen. Patratelele sa ramana in excel ca acolo le e locul. Eu prefer sa adorm pe burtica lui dragalasa seara de seara, iar dimineata sa ma trezesc tot acolo si sa ii spun: Iubire, facem o cafea?

Si daca n-are chef de facut cafea chiar n-o sa ma supar, desi sunt mega, super suparacioasa. In schimb, am sa ma dau jos din pat sa o fac eu pentru ca daca el e in continuare acolo inseamna ca o merita si ca La vita chiar e bella.

The end…Pentru moment.