In ultima vreme, viata noastra
decurge cam in termenii astia sau prin zona adiacenta lor: daca ii dam “like” e de bine, daca nu ii dam “like” e cam nasol….Nu degeaba, fara sa
accesam zilnic FB-ul abia mai putem trai si respira, sau cel putin asa sustin aia mai
dastepti care fac tot felu’ de masuratori si statistici si ni le arata si noua
ca sunt baieti gentili.
Pana una-alta, pot accepta asa o
abordare minimalista, gen “divide et impera”. Ce ne place exista cu adevarat,
ce nu…”dislike” sau...duca-se. Cu ce nu sunt de acord e ca si “like”- urile astea
le dam tot in functie de prietenii, nepotisme, interese si mai putin din motive
de reala admiratie, consideratie, empatie. Mai dam “like” si ca sa ne dam
importanti, sa ne bagam si noi putin asa in seama, sa vada lumea ca existam si ca dam din
picioare cu emotie si cu elan.
Asta e trist. Lumea ar trebui sa
vada ca exist pentru ca e martor la propriile-mi realizari si chiar si la memorabilele-mi esecuri
pentru ca, nu-i asa, daca am esuat inseamna ca am incercat. Daca am incercat
inseamna ca nu sunt las, ca am curaj, ca numai cine nu incearca nu reuseste. Doar
ca preferam, in general, sa stam pe margine si sa practicam aruncatu’ cu
privitu’ si cu parerea. Care mai de care suntem oratori, comentatori, si mai
ales, suntem a toate stiutori. “Vai, draga, sunteti niste incompetenti…" ”Zau”
zic. “Si cam pe ce te bazezi cand spui asta? Vino sa vezi pe bune ce facem si apoi
da-ti si cu parerea, si zau c-o sa te bag in seama!”. Argumente oricum nu are ca
sa isi sustina aberatiile, dar a punctat cu “inteligenta” si aroganta si asta e
cel mai important, si desigur, si suficient. Asta e un exemplu clar de
“dislike” aruncat asa, la “jemanfish”, ca sa se afle in treaba sau ca sa dea
bine pe sticla.
Revenind la FB, mi se pare la fel
de penibil sa dai “like” cand moare cineva cunoscut. Bine, daca ma scarpin
nitel invers (cu mana dreapta la urechea stanga si vice-versa), as putea spune
ca autoru’ nu acorda “like” morbidului situatiei, ci aluia care a murit ca era
si el bun la ceva: cantat, vorbit, pictat. Cum nu sunt defel o optimista, aia
sunt pur si simplu niste dezaxati, gata sa isi tonifieze buricele degetelor apasand cu
vasnica determinare butonul de aprecieri din categoria cretine-n lung si-n lat.
Mai sunt si aia care dau “like” post-urilor
vedetelor, divelor, divilor, clarvazatoarelor si promovatilor by night din mass-media. De
zice Senzuala “ha!”, gata 500 de "like"-uri cad pe capul ei saraca, si stim si noi bine
ca el – capul – nu poate duce nici chiar atat…Ar putea sa le primeasca – pe
ele, “like"-urile – direct pe piept, pardon sani. Ar avea parte de ceva mai multa
sustinere.
O alta categorie sunt astia care
stocheaza “friends” cu duiumul. N-au auzit unii de altii, n-au crescut impreuna,
n-au facut amor cu aceeasi femeie si nici n-au baut vreo bere impreuna. Dar
sunt prieteni pe FB si se mandresc cu asta. Lasa, acu’ bine ca ne-am gasit, o
sa ne si imbatam impreuna ca na, asa-i in tenis. “Am ajuns la 5000 de prieteni!
Victorie!” Asta e limita admisa, ne mutam in alta parte si va luam si pe voi cu
noi (pe voi, aia care ne sunteti cu adevarat fideli si ne urmati oriunde) si tot asa.
Ca sa las naibii FB-ul asta
dependento-maniaco-depresiv deoparte, va mai spun doar ca io tot pe A. o
consider cea mai buna prietena, chiar daca pe FB o vad on a regular basis, iar face-to-face
doar o data la 2 ani. Si chiar nu palavragim des online cum s-ar crede,
dimpotriva. Dar stiu ca atunci cand ne intalnim, recuperam tot. Nu scapa nimeni
nebarfit, necatalogat si neclasat asa, ca in clasoarele cu timbre din copilaria
mea.
Va pup,
M.
Facebook e o formă de viață socială falsă. Stai în vârful patului și ai 5000 de prieteni. :))) Cred că asta e o nouă specie de singurătate.
ReplyDelete