O mamica pe zi

Sunt o mamica curajoasa, cel putin eu as ma consider, odata ce m-am decis la 38 de ani sa mai fac inca un copil, pe langa cei 2 care merg deja la scoala. 

Paradoxal, as zice, cata vreme chiar nu sunt  persoana care sa riste jucandu-se de-a viata. Nu, chiar deloc. Am avut vreo 3 joburi in mai bine de 15 ani. Sunt reticenta la schimbari, nu stiu de ce am senzatia ca zona mea de comfort e pusa in pericol, desi de multe ori realizez ca mi-ar fi bine sa o parasesc din cand in cand pentru putina variatie.

Imi place sa scriu, asa ca mi-am facut blogul asta. Din pacate scriu rar, fie din cauza stressului de la servici, fie ca nu mai apuc nici sa dorm de cand cu bebe, daramite sa scriu.

Dar astazi undeva, ceva a facut un click: Am vazut un film, un film care mi-a readus cheful de scris si mi l-a aruncat in brate, pachet.
Ii zicea "Motherhood" si era vorba de o mamica gen Wonder Woman, care abia reusea sa acopere toate provocarile de zi cu zi in calitate de sotie si mamica a 2 copchii.

Si ei ii placea sa scrie dar, spre deosebire de mine, ea incerca sa o faca zilnic, cat de putin, numai sa scrie, realizand astfel, intr-una din zile, ca are numai 9 minute timp pentru asta. N-a dat inapoi, n-a renuntat sa scrie cateva randuri in detrimentul sarcinilor menajere cu potential de a ramane restante. A decis sa foloseasca pretioasele minute si a scris, redand vietii ei sensul demult pierdut, hranindu-si astfel pasiunea adanc infipta in suflet si reprimata mai mult sau mai putin constient.

Ce vreau sa spun cu asta? Ca daca vrei poti, ca daca nu renunti, la un moment dat tot o sa castigi. Suna a truism probabil, iar acela era doar un film. Cu toate astea, sunt convinsa ca fiecare dintre noi stie ca asa este...

E greu, dar nu imposibil. Asa ca am decis sa scriu mai putin si mai des. Poate e mai bine asa, prea ma lungeam uneori. De citit nu prea mai e vreme mai deloc si e frustrant, dar cartea e nelipsita din poseta care ma insoteste peste tot. In timpul calatoriei cu metroul povestea ei prinde viata, chiar daca 2-3 statii de mers nu pot potoli o sete atat de apriga.
Oricum ar fi, putin e mai mult decat nimic si asta face diferenta.

Da, am 39 de ani (ce usor o recunosc aici, bravo, mie!) si nu mai am rabdarea de la 30 sa schimb scutece si sa hranesc nou-nascuti. Lumea imi atragea atentia ca stiam la ce ma inham si ca e cazul sa tac si sa merg mai departe. Pana si burtica mea de gravida le parea tuturor altfel si mult mai mare...Nu ma simteam in largul meu din cauza lor, a unora, si asta dovedeste infantilism din partea mea. Asa este, alegem sa cautam aprobarea celor din jur pentru faptele noastre, in loc sa o cautam in interior. Intre timp am invatat si chestia asta, suficient de tarziu, recunosc.

Drept urmare, ajung acum si spun: Asa, si? N-oi mai avea rabdarea primei tinereti dar ceva - ceva tot mi-a mai ramas acolo pe teava. Am, in schimb, atata iubire de oferit cat sa inlocuiasca tonele intregi de rabdare pierdute pe drum si asta e de nepretuit. Am migrene ingrozitoare si cad din picioare de oboseala, dar scriu poezii pentru copiii mei si atunci cand la 5 dimineata imi e destul de greu sa mai adorm dupa o noapte poate prea grea. Pana si nedormitul asta prefera sa-si ucida timpii morti si sa nu stea degeaba. Lasa ca oi dormi eu candva si cumva, acum nu e momentul, vorba aceea: Time is money.

In concluzie, cum spuneam am 39 de ani si inca nu ma las. Cu mainile si mintea ocupate inving orice, incepand cu depresiile postnatale si continuand cu grijile si spaimele vietii. Important e ca sunt sanatoasa, copiii la fel, si Dumnezeu vegheaza asupra noastra iar asta se simte prin toti porii si necontenit. Si nu e putin lucru.