Politica acului (de gamalie)

In utimele zile, legea in tara asta o cam face…intepatura. Intepatura aia care pisca foarte tare si patrunde foarte adanc. Patrunde adanc in substraturi, in diferitele noastre substraturi: ale epidermei, bunului simt, dilemelor si nervilor.

Basescu il inteapa, mai intai, pe Majestatea Sa Regele Mihai, cu care, initial (a se citi pe la inceputul mandatului, primul), se poza pe treptele palatului Cotroceni (de ce mai salasuieste in palate, daca nu ii mai plac regii si reginele?).

Zambetul tamp i-a ramas la fel; nici nu s-a acutizat, dar nici nu e in remisie. Pur si simplu este. Grimasa de fason protapita dintodeauna pe chip e tot la locul ei, indiferent de ocazie, jubileu sau public, aici incluzandu-l si pe cel de la Zoo, cel de dincolo de gratii).

Si tot Basescu continua artileria impunsaturilor cu Arafat. Doctorul Raed Arafat. Pentru ca el, Base, (mama ce-l mai alintam!) poate fi orice, doar doctor nu. Mai ales de Urgente. Urgenta la presedinte se aplica doar in cazul vitezei de reactie la aruncatul de replici. Orice fel de replici, si adresate orisicui. Doar presedintele e popular si foarte simpatic. E si optimist. Face si bai de multime. Portocalii si vesele.

Apoi Dragos Bucurenci il inteapa, la randul sau, pe Baselu cu efect de bumerang, si bine face. Vorba lui Dragos: fara Andrei Plesu, Regele Mihai si Raed Arafat, ce ne mai ramane? Nimic. Ba da. Acul. Ba nu. Acul si Basescu. Fara strut, ca strutul ar fi bagat capul in pamant demult. De rusine.

Si dincolo de toate aceste injectii si dejectii administrate in forta, mai  apare si domnul  41. Domnul 41 din Drumul Taberei.

41 pare a fi si varsta dumnealui, dar si numarul tramvaiului in care opereaza…domnul, pardon, domnul care infige ace. Infige ace in trupurile femeilor speriate, care mai au, totusi, puterea si memorabila prezenta de spirit sa il fotografieze cu telefonul mobil pe atacator, in loc sa ii aplice mai degraba, rapid si orbite de ura, cate un genunchi sub…ac. Sub acul acela pe care il foloseste cu alte femei pe care, probabil, nu le uraste la fel de mult. Probabil.

Cam asta stim despre individul cel dichisit (intre timp s-a dovedit ca e si casatorit si angajat la banca, aviz corporatistilor care uita sa ma mai dea si pe acasa pe la nevasta), care ia tramvaiul si inteapa la domnisoare ca si cum asta i-ar fi, de fapt, jobul.

Si mai putem deduce si ca e misogin (ataca exclusiv femei!) si ca e si dus cu pluta. Dus cu pluta de acasa. Si ca e si foarte suparat pe cineva care, candva si cumva, l-a intepat la randul sau. Profund.

Si atunci, ne inteapa si pe noi, pe buna dreptate, un gand direct in cerebelul tulburat si pe masura de uimit:

S-a instituit, oare, si generalizat politica acului infipt adanc in teasta lumii? Ni se aplica noua, cumva, vreun un fel de terapie pe baza de acupunctura, al carei scop ne scapa momentan?

Cu siguranta ne vom putea lamuri abia atunci cand acul fin al intelepciunii isi va da si el impunsatura finala, asemeni sperantei scapate ultima din cutia Pandorei.

Daca ne-o intepa acest noroc vreodata. Daca.

Politically Incorrect

Va scriu de data asta nu cu intentia sa ma scuz sau dezvinovatesc in vreun fel, departe de mine gandul acesta, dar am simtit nevoia sa ma explic oarecum, desi cred ca prin ceea ce am postat pana acum mi-am cam pus pe tapet ideile si orientarile, asteptarile sau temerile.

Pe de alta parte, tin sa va asigur, atat pe voi cei care v-ati acomodat deja cu stilul meu (care sper ca va este pe plac, macar pe alocuri), cat si pe cei care se vor lamuri ce "hram" port eu ceva mai tarziu si pe parcurs, ca nu am de gand sa ma schimb prea curand, nici in privinta comportamentului, si evident, nici in privinta approach-lui scriitoricesc.

De ce? Simplu. Niciodata nu voi spune ce vor altii sa auda, niciodata nu voi promova pe acest blog (care de altfel imi apartine) credintele altora in care eu personal nu cred sau principii pe care eu insami nu le aplic.
Nici nu ar fi corect, nici fata de ei, si nici fata de mine.

Probabil, rezultatul va fi (si mi-l asum pe deplin) acela de a ramane doar cu o parte dintre cititori (fani). E OK si asa, mai ales ca stiam inca de la inceput in ce ma bag si ca ma voi adresa unui public asa-zis "de nisa", ca sa folosesc un termen la moda.

Cam asa fac blogger-ii in general. Si-au creat un "colt" al lor in imensa lume virtuala si il folosesc si populeaza dupa pofta inimii. Nu isi bat capul cu cei carora nu le place ceea ce scriu, si ii invita, nonsalant, sa paraseasca spatiul respectiv, daca nu pot fi pe aceeasi lungime de unda cu autorul, neregasindu-se nicicum in  randurile sale.

Cred ca, pana la urma, in asta consta autentica libertate de exprimare, desi nu sunt neaparat de acord nici cu cei care tin cu orice pret sa se exprime trivial si la limita decentei. E adevarat, fiecare e liber sa contribuie in felul sau la textele universale, sa isi umple propriile pagini suprasolicitand amprenta personala, si mai ales, dupa bunul plac, si nu putini sunt cei care agreeaza acest gen de texte ceva mai "directe", ca sa le numesc asa.

E cert ca lumea s-a cam saturat de aceleasi fandoseli si fitze, prefacatorie si ipocrizie etalata la nesfasit; vor, pur si simplu, sa auda si "the other side of the story".

Parerea mea este ca, in ciuda indecentei afisate de unele articole, daca autorul demonstreaza o iutime a mintii care transpare dincolo de trivialul mesajului, daca transmite in mod evident un mesaj si daca o face chiar si sub o forma mai putin obisnuita, daca autorul ridica o problema si ma face pe mine, cititorul, sa dezvolt oaresce dileme, ei bine, m-a cucerit, chiar daca abordarea sa e mai...altfel.

Acum depinde si de starea in care te afli cand citesti un gen din asta de articol. Poate, uneori, chiar nu ai chef sa "filosofezi" pe aceleasi teme, ci pur si simplu simti nevoia sa bagatelizezi totul si sa faci putina "caterinca" de oricine si de orice.
Insist cu asta pentru ca si eu sunt o tipa non-conformista, opened-minded pe ici-pe colo cum s-ar zice, si am tot felul de "interventii" care pe unii, poate, ii intriga, pe altii ii amuza si, cu putin noroc, pe unii ii fascineaza.

Ca sa inchei si sa n-o mai lungesc prea mult, marturisesc ca voi scrie, in continuare, cu aceeasi pasiune dar si cu speranta ca a fi politically incorrect nu e neaparat de rau augur si cei asemeni mie merita o sansa, si chiar si cate o lectura din cand in cand, daca se poate.
Lumea se tot schimba, si cine stie, poate intr-o buna zi, blog-urile astea, sa zicem mai avangardiste, or sa ajunga si ele pe "val", disponibile la un pret cat de cat rezonabil.

Pe curand,
Autoarea

Balciul desertaciunilor “glossy” sau vremea sorcovitului cu retrospectivele de sezon

E 1 ianuarie si m-am trezit devreme. Cum n-am petrecut azi’ noapte precum marea majoritate a pamantenilor, m-am dus la culcare undeva dupa ora 1, cand s-a mai domolit tumultul focurilor de artificii si zgomotul asurzitor al pocnitorilor achizitionate mai mult sau mai putin clandestin, la limita legii, si cazute cu toptanul in curtea blocului.

Cum stau la parter, nu am ratat mai nimic. Copiii mei, aflati la varsta incantarii simple si la obiect, savurau din plin spectacolul de sunet, lumina si culoare cocotati pe la ferestre, in timp ce eu, panicoasa si prapastioasa ca de obicei (n-am profitat nici macar de trecerea in 2012 ca sa ma dezic, la ceas de sarbatoare, de ale mele “spaime” cotidiene curente si angoasante).

Stateam, deci, batoasa cu cheia de la masina in mana si priveam pe geam spre ea, “giuvaerul” familiei, asteptand ca “la un semn, deschisa-i calea”, sa inceapa sa chiuie strident alarma, cazuta si ea sub rafalele de mitraliera produse de vestitorii Anul Nou.

Ei bine, alarma n-a sunat, nici la masina si nici la ceasul desteptator de dimineata, caci nu era cazul, avand in vedere ca sunt acasa si e duminica, liber de la servici, post revelion, si altele.

Asa ca m-am trezit de buna voie, mi-am pregatit repede cana de cafea cu lapte cea de toate zilele, un ritual perpetuat de-a lungului anului si pana la final. Sper asta sa fie, totusi, de bun augur, desi dependenta nu face bine indiferent ce forma ar imbraca ea. Dar imi asum propriile fapte si ma “scot”, la gandul virtutilor puternic antioxidante ale licorii negre pe care cu totii o consumam zilnic.

Cafeaua e acum gata, si ma instalez comod pe canapea, deschizand, automat, televizorul. Trec, rapid, in revista, pe canalele de stiri, cum au petrecut noaptea magica a anului semenii nostri de aiurea. 

Imi plac posturile TV care lucreaza la foc continuu chiar si in perioade din astea de lene si apatie generala, cand status-ul nostru feisbuchist e pus, preponderent, pe vacation mood. 

Eu sunt mai mult genul care cauta sa se informeze cu orice prilej (chiar si unul de vadita sarbatoare sau, macar, de schimbare – a anului si cifrei sale din coada). Information is power, se stie! Bine, recunosc ca nici nu imi place sa imi vegeteze creierul, in ciuda tentantei comoditati care imi da si mie tarcoale zilele astea, in ton cu inceputul de an, cunoscut ca fiind mai fara chef si fara prea multa tragere de inima.

Dupa cum spuneam, ma pun la punct cu toate giumbuslucurile in materie de focuri de artificii si jocuri de lumini proiectate la inaltimi ametitoare deasupra celor mai inalte si impunatoare cladiri din intreaga lume.

N-am inteles insa de ce taman Parisul – pe care il ador! – taman el, zic, nu serbeaza revelionul cu celebrele, costisitoarele si totodata mult-asteptatele focuri de artificii. Se aprinde Le Tour Eiffel si cam atat. Zau ca nu pricep…Orasul indragostitilor…se saruta tinerii aici si fara vasc deasupra capului, dar si fara stelutele

viu-colorate…Cel putin ciudat. Ma intreb ce parere o avea Sena despre toata povestea asta. Ea le stie, cu siguranta, pe toate, las' ca o s-o intreb si revin.

Pana atunci, pun iar mana pe telecomanda pe care o manevrez deja cu o dexteritate de pianist, lucru care ma surprinde chiar si pe mine. Nu e alta, dar e cam singurul “sport” pe care il practic in ultima vreme, si nici macar asta cu regularitate, ceea ce nu e neaparat rau. Macar de dependenta asta am scapat. Momentan.

Butonez in continuare in nestire, doar-doar dau peste vreun program care sa mearga cu cafeaua savurata tacticos de stapana sa asezata turceste pe canapea.

Si peste ce credeti ca dau? Ei bine, pe dinaintea ochilor mei inca mijiti de somn (abia incepe cafeaua sa isi faca efectul, deh, e si ea limitata si relativa in actiune, ca mai toate pe lumea asta), incep sa se deruleze nelipsitele reluari ale emisiunilor speciale de revelion. 

Asta ma duce cu gandul la “epoca de aur”, cand Albumul duminical si programul de revelion erau cam singurele optiuni la TV. Telecomanda nu era si nici nu ne trebuia, avand in vedere caracterul unitar al televiziunii publice de “trista amintire” (bulgarii nu se pun, nu ii prindea toata lumea si sunt si straini).

Aveam pe atunci, sansa “nesperata” de a putea urmari deja-consacratele serii de reluari ale programelor de revelion, denumite, sui-generis, “Daca doriti sa revedeti”. Si ne-o doream, credeti-ma pe cuvant, nu de alta, dar cel putin pana la revelionul urmator, cam cu atat ne alegeam.

Dar sa revin la “epoca de platina” a zilelor noastre. Printr-un rationament aparent logic am dedus cum am avansat cu "timpii", plecand de la principiul aplicat in cazul cardurilor de credit: ai un gold, oricum esti tare, dar poate urma, asta numai daca ai foarte multa bafta, capeti si un platinum, si-atunci chiar se poate spune ca ai “un mot in frunte”, asta fiind una din putinele situatii “fara limita” de prin jur. 

Ce n-am preluat de la sistemul carduri e incontestabilul sau beneficiu potential aferent serviciilor de calitate oferite posesorilor cu "staif" furnizori de profit.

Dar, cum nu sunt din fire o “nostalgica” (mi-a ajuns perioada aia, cu varf si indesat), dau mai departe din telecomanda si picioare concomitent si alternativ, nehotarata unde sa ma opresc din “alergarea” TV-ista devenita de-a dreptul istovitoare.

Nici aseara nu am urmarit pe vreun canal programele de revelion. Nu sunt adeptul emisiunilor de acest gen, filmate cu saptamani, daca nu luni, inainte de momentul datului pe post, in care se bataie tot felul de protagonisti scalambi (de multe ori patetici), cabotini platiti nu suficient cat sa ma (ne) convinga cu adevarat ca a venit Anul Nou. La multi ani-ul ala al lor suna fals, inselator si nu induioseaza, asa cum se intampla, in mod traditional, cand ne felicitam unii pe altii live.

Ma opresc, intr-un sfarsit, din “telecomandat”, pe unul din canalele gen “Cosmo” (fetele stiu de ce!), nu de alta, dar incepuse retrospectiva. Cum care retrospectiva? Retrospectiva vedetelor si vedetismelor mioritice pe anul 2011!

E foarte cool sa privesti retroactiv si fara prea multa minte la cine cu cine s-a mai cuplat si mai ales, pentru cate ore. Nu e cazul sa vorbim aici de zile. Pentru ca cine mai rezista atat in ziua de azi, being in a relationship? Mai ales daca “actorii”, alesi pe spranceana – adica n-ai auzit de ei nici daca ti-ai scremut mintea pana ti-au iesit ochii din orbite de la atat efort – sunt vasnicii clubber-i de fitze (asta cand nu se urca la volan sa demareze in tromba si cu “Senzualitate” (sic!), scapand ca prin urechile acului de dosarele penale in fata judecatorului, cucerit iremediabil de grimasele feminine si eminamente persuasive carora domnul barbat nu le poate rezista.

Cine isi va mai pune pirostriile anul acesta, la vara? E la moda sa te "iei" in perioada estivala, cand fugi de pe plaja privata direct la popa, si ai si avantajul ca esti bronzat(a) natural, scapand astfel de cancerul de piele asociat bronzului artificial de solar - cel putin de data asta. 

Ce ne facem daca, insa, cuplurile proaspat formate in 2011 nu apuca sa mai ajunga la altar, si intervine pe parcurs vreun alt el sau vreo alta ea, perfizi dar hotarati sa destrame ce numai moartea ar mai putea desparti, sau poate chiar vreo vrajitoare pusa pe farmece, aflata inca-n libertate? Va zic io: nimic.

Cine pe cine a mai parasit? Care e cel mai scump divort al anului? Al lui Mel Gibson, stati linistite, voi ginutelor si simonelelor de bani gata, nu e cazul sa v-agitati. N-au, astia “mici “ ai vostri, iubi-romanasii de corason atata doldora de banet cat sa va lase pe voi cel mult divortate - bomba ale Romaniei (in loc de "grele", asa cum, poate, ati visa), abonate pe viata la celebritate gratuita si pe deasupra, si televizata.

In definitiv, pentru ce am pune undeva la pastrare astfel de “stiri”? Cine pofteste la nesfarsit la maimutareala meschina si plina de fasoane a unor “dive” sau “divi” de carton? Cine mai are vreun interes sa consemneze in analele sale astfel de show-uri penibile, reiterate zgandaritor de-a lungul anului si chiar si dupa?

Trist e pentru noi, cei care inca mai simtim cate un ghiont sau vreun junghi in coasta cand privim la astfel de emisiuni. Realizam (pacat ca doar la un nivel minimal de multe ori, dovada ca suntem masochisti si continuam sa ne uitam la ei, dandu-le apa la moara) ca ceva nu e tocmai in regula, si ca lumea s-a sucit rau de tot cu susu’n jos, basca ca nici nu se lasa pana nu se va da tare cu capu’ de pamant!

Asa-zisele vedete produc dejectii pe banda rulanta, iar televiziunile reproduc, sau mai bine zis, isi vand marfa catre noi, publicul devorator, care o cumpara fara sa judece prea mult si fara sa recurga la vreun criteriu de selectie.

Monenda de schimb, “samanta de scandal”, nu va deveni (cel putin nu prea curand) una inflationista. Isi va pastra, drept compensatie, veleitatiile de drog puternic cu efecte strasnic delirante, caruia ii vom cadea cu totii victime mai devreme sau mai tarziu, cand nici propriile idiosincrasii nu vor mai putea tine pasul, nici cu noi daramite cu vremurile.

Si nu stiu sa existe vreun vaccin pentru asta. Cel putin nu inca.

Romeo, Julieta si cele doua cuvinte (Part 2)

-          De data asta, nu cred ca voi mai incerca vreun dialog –

Mie, cei de la Taxi imi sunt tare simpatici, si in plus de asta, imi place si muzica lor deopotriva, asa ca o sa folosesc atat prilejul, cat si starea pe care mi-o transmite piesa, de fapt amalgamul de stari, ca sa va spun ce parere am eu despre eterna preocupare pentru cum iubesc barbatii si cum iubesc femeile.

Dincolo de amuzamentul si ludicul incontestabil aferente mesajului piesei, dincolo si de sentimentul de deja-vu adanc implantat in experienta-mi relativ decenta (si recenta!) in traiul cu si pe langa barbati, am simtit, si v-o spun sincer, o oarecare compasiune pentru tagma masculina atat de greu incercata de-a lungul vremii, chinuita sub “povara” nenumaratelor marturisiri siropoase de alcov adresate muierilor la ceas de seara.

De fapt, am avut chiar o revelatie ascultand piesa asta. Dom'le, barbatii chiar nu pot rosti cu usurinta, dragii de ei, "cuvintele astea doua", care, pentru noi femeile, sunt doar un mizilic, dar nu orice fel de mizilic, ci unul cu potential, which makes the world go round???
O fi o problema exclusiva de enuntare? No, nu cred, nu ma pacalesc ei asa usor! Mai degraba, cred ca are legatura cu senzatia asta a lor ca daca ne spun in fata “te iubesc”, devin automat mai slabi, mai vulnerabili, si nu se mai simt la fel de barbati. Dar ii asiguram, noi, femeile, si pe aceasta cale, ca nu ne straduim deloc sa le luam locul sau sa-i intimidam in vreun fel.

Noi chiar nu vrem sa inventam nimic, nici sa luptam si nici sa tragem cu pusca. Vrem, in schimb (inutil si totodata tardiv sa mai spun ca mereu se va pune problema in termeni de "barter" intre noi si ei, fiind necesar, de fiecare data, cate un compromis, cate o simpla renuntare sau chiar cate un sacrificiu!) sa ni se spuna sus si mai ales TARE (si nu “in soapta”!) TE IUBESC! TE IUBESC! Simplu, vorba lor, nimic complicat….Nu vrem sa auzim decat cele doua cuvinte, aparent atat de banale, dar in fapt, pline de sensuri complicate, labirintice si cu valente pline de mister pentru noi, femeile, practicante asidue ale vorbitului intens, deversat in mod direct in urechea interna si sensibila a barbatului, al carui timpan, culmea, chiar functioneaza!

 Se stie, cu siguranta, ca Marte si Venus sunt doua planete distincte, nimeni nu mai poate contesta in ziua de azi acest lucru. Se ma stie si ca barbatii locuiesc pe una, iar noi pe cealalta (arar ne mai si intalnim, cand la ei, cand la noi…), teoria apartenentei planetare bazate pe diferentele de sex manifestandu-se nu doar in plan eminamente astronomic, ci si nitel mai jos, in straturile atmosferice net inferioare.

Plecand de la aceleasi primordiale “2 cuvinte”, intreaga populatie (cel putin cea pamanteana), feminina si masculina laolalta, isi disputa de sute, mii de ani chiar, “suprematia”, preluand conducerea cand unii, cand altele (sic!).
Pacat, insa, ca matriarhatul e de mult istorie, desi n-o sa uit sa invoc aici caracterul ciclic specific erelor geologice si poate ca, intr-o buna zi, nu vor mai fi doar ei cei mai buni stilisti, bucatari sau pictori.
Poate ca vom ajunge si noi sa fim macar pe picior de egalitate cu barbatii (cel putin pana sa va instaura pe deplin respectivul matriarhat, asta presupunand ca se va mai intampla vreodata acest lucru; noi oricum suntem foarte rabdatoare – se stie asta - si nu ne pierdem speranta cu una, cu doua, asa ca nu va bazati prea mult pe asta!).

Noi spunem “te iubesc” cu orice prilej, in orice context, si sub orice forma, cu intonatie si chiar cu ritm! Doar nu degeaba ni s-a dus vestea ca suntem asa de pricepute in a le suci mintile barbatilor!
Se mai spune in popor si ca ne folosim de sex ca sa ajungem la dragoste (da, stiu, suntem diabolice, machiavelice, etcetera, etcetera, nu contest!).

Barbatii, la randul lor, nu se lasa mai prejos si ne combat permament, sustinand cu vehementa ca iubirea, prelinsa necontenit din gatlejul feminin vesnic nesecat, nu ar mai avea, pare-se, nicio valoare, reiterarea sa perpetua nefacand altceva decat sa bagatelizeze, in fapt, inaltatorul "feeling”, dragostea neintinata, de care, evident, numai ei pot fi in stare. 
E vorba aici doar de credinta lor unilaterala, normal ca pe noi nu ne intreaba nimeni, nu de alta, dar nu ne-am mai putea opri din oferit explicatii, fapt ce ar declansa, cu siguranta, potopul, iar ei nu au umbrelele la indemana sa se apere de ploaia ce cade “infernal” si in rafale suficient de puternice incat sa le creeze oaresce probleme de comfort, basca si vreun suparator guturai.

Cum s-ar zice, noi doar “dam din gura”. Ne place sa ne laudam cu sentimentele noastre asa-zis profunde (?!?) aflate intr-o continua fierbere (sper sa nu dea-n clocot pana la urma, nu de alta, dar asta ar fi realmente o tragedie, cu efecte greu de cuantificat!), pe cand ei chiar simt dragostea, pe care ne-o impartasesc si noua cu adevarat si cu toptanul!
Doar ca - si acum vine reversul la ceea ce spuneam mai sus despre femei, sex, folosinta si amor - barbatii se folosesc de dragoste ca sa ajunga la sex (adica exact pe dos decat o facem noi, mai pe intelesul' dom’soarelor de la teveu, ce-si tarasc dupa ele silicoanele uriase si mintea de marimea unui sfarc dintre cele doua).
Pai asta mai e iubire, stimabililor? Nu zic ca noi am fi usa de biserica, dar zau asa…sa fim putin rezonabili, zic…

Mai in gluma, mai in serios, adevarul e pe undeva pe la mijloc, ca intotdeauna. Adicatelea, ei iubesc (o pot face chiar foarte des, nasol ca n-o si declara la fel de des). Noi, in schimb, iubim (suficient de des) dar o si strigam (la propriu!) cu decibelii la maxim si cu mult aplomb, facand asta chiar mai cu pasiune decat actul de iubire propriu-zis – pana si eu am ajuns sa o recunosc, fie ca imi place, fie ca nu).

Concluzia ar fi (asta daca ar fi nimerit sa mai si tragem vreo concluzie, avand in vedere ca dilema cu oul si gaina nu a fost rezolvata nici pana azi) ca si noi si ei iubim in aceeasi masura si cam pe la aceleasi cote, tinzand cand spre minim, cand spre maxim in functie de sex, disponibilitate, conjunctura sau toana de moment.
Diferentele constau (caci ne-am lamurit deja ca exista diferente clare in ceea ce priveste modul de abordare a paradigmei delicate a amorului) in modalitatea de exprimare, cu specificitatile inerente “speciei” din care facem parte fiecare.

Nu cred ca e cazul nici ca ei sa ne stranga pe noi de gat, disperati ca nu ne loveste vreo binecuvantata pasa de mutenie nici macar in timpul orgasmului, cand, pe langa gemetele din dotare, incurajatoare si unanim apreciate de altfel, mai “bagam” de la noi, constiente foarte, si cate un “Ti-a placut, iubi? Daca da, cam cat pe o scala de la 1 la 10?”

"11, draga mea!" vine rapid (dar nu suficient de rapid, totusi) raspunsul lui (prefer sa nu ma gandesc acum ce ar insemna sa declare bietu’ om, pe bune, ca nu prea i-a placut de data asta! O scala a placerilor  nici nu ar mai intra, astfel, in discutie, in cazul unui scenariu ca acesta, extrem si apocaliptic). 

Bine, nici noi nu o sa ne apucam acum sa-i castram pe ei dupa cum ne povatuieste ("intelept'') madam Monica Tatoiu prin presa (kilometrii de carti - cred ca erau mile mai degraba, suna mai credibil asa - care o despart de Adelina Pestritu (fosta Varciu!) "alearga" drept dovada de necontestat).

Cel mai bine ar fi sa incercam sa facem pace (din cand in cand, cel putin), alegand calea de mijloc, asta ca sa mai putem fi in stare, ulterior, sa ne vedem pe mai departe de vietile noastre, consumate in cupluri de sorginte preponderent mixta, macar asa apropiindu-ne cat de cat de mult ravnita si ancestral visata armonie universala.

  

Despre suficienta si formele ei

“Egoismul se naste din saracia inimii, din convingerea ca iubirea nu este suficienta pentru toti’’ – Don Miguel Ruiz

Cum putem sti ce ne e “suficient’’ si mai ales, in ce cantitate? Cum putem ajunge sa fim impliniti fara a depasi, in acelasi timp, pragul vanitatii si orgoliilor fara de seaman? Cum putem sti cat de egoisti suntem sau cat de saraci sufleteste (vorba lui Ruiz) si cand ar trebui sa ne oprim, de ne-am putea opri vreodata?

Mie, de pilda, imi este suficient ca am trei copii minunati, sanatosi, pe care ii iubesc enorm. Sunt un parinte obisnuit (chiar si asta ar trebui sa imi fie destul; oricum nu am nevoie de mai mult, sa fiu altceva decat ceea ce sunt), care se straduieste atat cat sa le asigure puilor sai cele necesare si suficiente (sper) in plan material. Nu astept nimic in schimb pentru asta, si iarasi nu sunt cu nimic iesita din comun; marea majoritate a parintilor sunt asemeni mie. Dar nu pot sa nu amintesc faptul ca iubirea fata de copii este o forma pura de iubire, poate una dintre cele mai pretioase forme de iubire posibile aici, pe Pamant, si ca abia atunci cand iti tii copiii in brate pentru prima data incepi sa iubesti cu adevarat, te maturizezi suficient in plan afectiv, si atunci centrul universului tau se schimba, la fel si prioritatile.

Ruiz ne-o spune atat de simplu: iubire exista suficienta pentru toti, dar iubirea ne implineste si capata valoare numai atunci cand o indreptam catre ceilalti. Trebuie doar sa ne deschidem inimile ca sa o putem primi, gazdui si apoi imparti si cu restul. Atata timp cat nu ne va fi suficient sa ne insusim iubirea si sa  o oferim mai departe, atata timp cat nu vom inceta sa o cautam o vom si gasi, cu siguranta, mai devreme sau mai tarziu, si abia atunci vom putea fi pe deplin fericiti si impliniti, in sensul cel mai inaltator cu putinta. 

Mergand mai departe, ce nu ar trebui sa ne fie suficient, nici mie si nici voua, este cautarea, explorarea continua si neobosita. Atingerea tintelor materiale propuse de-a lungul vietii nu constituie nici pe departe ‘’botezul’’ trecerii noastre, ci doar o cale spre a le atinge. Vorbim aici de parcurgerea unui drum ce are pe undeva si un capat, pe care insa nu trebuie sa incetam sa il cautam. De ne vom opri, nu vom mai putea nicicand sa mai mergem pe acelasi drum (sau chiar si un altul) decat epuizati fiind, lipsiti de energie, demotivati si plictisiti deopotriva.

Si mai mult, rar intelegem ca a ne pune intrebari e o virtute si nicidecum un semn de slabiciune sau micime individuala; a ne intreba in continuare, chiar si dupa ce am primit un raspuns, a ne indoi, a fi reticenti sau neincrezatori, toate sunt o dovada in plus ca ne preocupa propria dezvoltare, mentala si chiar spirituala. Cautarea Divinului nu e un scop in sine, ci un mod de viata. Prin rugaciunea simpla dar profunda (cum spune si Dala Lama) ne putem recapata linistea sufleteasca si multumirea de sine, lucruri care, din pacate, ne lipsesc atat de mult in ziua de azi.

De multe ori insa, cum se intampla mai ales in relatiile de cuplu, uitam ca iubirea nu e un bun personal, pe care il putem acapara cu totul si pastra doar pentru noi. Paradoxal, imi vine acum in minte exemplul hilar cu jocul acela din copilarie, ‘’leapsa’’, cand primeai o palma si alergai sa o dai mai departe…Si trebuia sa prinzi pe cineva ca sa o poti da, la randul tau, mai departe!

Cam asa se intampla si cu dragostea. Se poate, la un moment dat, sa avem suficienta in noi, sa vrem sa o daruim si sa nu avem cui. Cei care vor petrece singuri inca un Craciun imi vor da dreptate, nealinati si resemnati, dar eu le voi spune: nu incetati sa sperati, fiti mandri ca puteti iubi, nu conteniti in a astepta! Cu siguranta exista acel "cineva" care, la randul sau, asteapta, spera si viseaza sa-si intalneasca jumatatea si sa primeasca iubire.
Rasplata va veni, cu siguranta - celor care iubesc li se intampla de fiecare data asta. Miracolul nasterii Domnului exista, iubirea vine doar de la Dumnezeu. Sa o primim cum se cuvine, deci, cu bratele deschise, cu inima si mintea SUFICIENT pregatite!

“In lumea materiala exista limite. Intodeauna ne dorim mai mult, insa in lumea spirituala este suficienta o scurta rugaciune si esti pe deplin multumit” – Tenzin Gyatso (Dalai Lama)

                                                                                                      Craciun fericit!

Realitatea mea, realitatea ta, realitatea noastra

Realitatea este, cu siguranta, o chestiune de perceptie la nivel personal. Au demonstrat-o altii inaintea noastra, psihologi, psihiatri si altii preocupati de acest subiect, nu mai insistam acum pe acest subiect.

Pornind insa de la aceasta demonstratie, am putea deduce ca perceptia intima a realului are la baza doza de optimism sau pesimism a fiecaruia. Mai departe, putem spune ca a avea “simtul realitatii” inseamna, de fapt, a trai in prezent, a fi acum si aici cu trupul, mintea si spiritul deopotriva.

Traind in prezent, amintirile neplacute, dureroase raman acolo unde trebuie sa ramana si unde le este locul – in trecut – iar viitorul nu mai constituie o perspectiva sumbra, cata vreme el nu exista, nu s-a consumat inca, iar ceea ce se va intampla la un moment dat in viitor poate fi total diferit de perceptia noastra de acum despre ce va fi. Obstacolele pe care le preconizam atunci cand traim vesnic cu gandul la ce va fi peste o ora, sau maine, sau peste un an practic dispar, nemaiexistand sustinerea mentala pentru un asemenea demers aproape utopic (o spune si dl Plesu in "Despre frumusetea uitata a vietii", o spunem si noi, caci mare dreptate are dansul, si ce bine e sa ne deschida cineva, asa, ochii cu adevarat).

Si totusi, la ce ne foloseste voluptatea realului? Poate e mult spus "voluptate"; ar putea fi confundata cu fericirea. Realul constientizat si asumat are insa ca efect momentele traite la cote maxime, dar nu neaparat si momentele fericite.

Atunci, un prezent crud ce semnificatie pozitiva poate avea? Avantajul, daca il putem numi asa, este ca vom trai durerea strict ATUNCI cand actioneaza in forta asupra noastra, nu si in trecut si mai ales, nu si in viitor, pentru ca, reusind sa localizam sursa durerii si astfel sa o suspendam, o vom putea delimita clar in timp, si ii vom putea, totodata, controla impactul in aparenta imprevizibil. Ne putem folosi de aceasta zona mediana a temporalitatii, care este prezentul, pentru a ingradi universul suferintei sau, dimpotriva, pentru a putea trai cat mai intens clipele de fericire si de extaz.

Prezentul este, cu alte cuvinte, un instrument practic si util la indemana oricui, care, utilizat riguros si consecvent, poate avea drept consecinta instaurarea unei anumite conduite, a unei disciplinari temeinice la nivel psihic, lucru ce confera un plus de valoare trairii si gandirii precum si corelarii evidente dintre cele doua, strict orientata catre imbunatatirea sanatatii mentale, si implicit, a calitatii vietii.

Cum ramane insa, cu visarea, cu dorintele noastre cele mai adanci? Evident, nu spune nimeni sa nu mai visam sau sa nu ne mai dorim nimic alegand, in schimb, sa traim o realitate rudimentara si complet neprelucrata la nivel mental (nu ma refer aici la activitatea onirica din timpul noptii, unde nu se poate interveni in mod voit), ci sa optam pentru alternativa pragmatica a visarii constiente in acelasi spirit al momentului prezent, visul si numai visul in discutie fiind unica preocupare pana la deplasarea sa din zona imediatului. Cu siguranta ca un astfel de vis “muncit” pana in cel mai mic detaliu, imbogatit, pregatit virtuos pana la faza sa benefica de epuizare va avea mult mai multe sanse sa devina realitatea unui prezent viitor desavarsit, complet si mai ales implinitor.

Pentru ca, nu-i asa, visele frumoase atrag dupa sine o serie de fapte uimitoare, de care nu ne-am fi crezut in stare in conditii normale si deloc spectaculoase de vietuire.
Vorbim, de fapt, de transformarea banalului, a rutinei ancestral perpetuate,  in absolutul, sublimul sau corespondent prezent. Legea atractiei functioneaza la foc continuu, in toate planurile si la toate nivelele cotidianului.
Educandu-ne si invatand cum sa ne pregatim optim bagajul mental pentru a putea fi mereu prezenti, si in acelasi timp, participanti la un real in mod intelept croit, vom putea, pe mai departe, sa ii influentam si pe ceilalti, invitandu-i sa urmeze aceleasi directii aparent inovatoare, producatoare de material real benefic, reusind astfel, impreuna si doar printr-o vointa comuna, universala, sa transformam contextul prezentului intr-o realitate senina, accesibila si usor digerabila la nivel individual.

Despre "alte" frumuseti uitate ale vietii

Am citit, astazi, un articol scris de o...femeie. Nu e important numele ei, doar ca ma asteptam, articolul fiind publicat intr-o revista pentru femei pe care o citesc in mod regulat (gen not-so-glossy, si asta e cu siguranta un compliment, caci realmente apreciez aceasta revista), sa imi spuna ceva, sa imi transmita un mesaj, o stare, o emotie...

Paradoxal este e ca autoarea demonstreaza un real talent scriitoricesc si poseda si un vocabular bine pus la punct, fiind deci, teoretic, pregatita sa se inhame la un astfel de demers, dispunand de tot "pachetul" necesar pentru a asterne pe hartie ganduri, sentimente, idei, evident si unele temeri, determinandu-ne si pe noi, cititorii, totodata, sa purcedem  la a o citi. 

Constiincioasa din fire si cum nici curiozitatea nu imi da pace in ultima vreme (deh, am si eu o varsta si diverse apucaturi nu toate demne de urmat), m-am pus cu "burta pe carte" (de bunavoie, nu ca in liceu, inainte de teza) si am inceput sa citesc articolul, plina de speranta si insufletita de potentialul pe care il intuiam parcurgand primele fraze. 

Ei bine, citeam in continuare si incepusem sa imi pun intrebari (imi pun mereu intrebari cand citesc, deci e de bine, depinde de cantitatea de intrebari care ma copleseste), dar, totusi, aveam deja prea multe nelamuriri pe teava. O data cu adancirea si mai profunda in lectura, dimpotriva, ma straduiam cu si mai mult zel sa ma prind unde "bate", de fapt, autoarea, pentru ca zau ca nu imi era nici pe departe usor, si zic ca am o capacitate de intelegere cel putin decenta. 

In articol se vorbea de barbati si de femei deopotriva, in aceeasi termeni neprietenosi si neloiali (desi ma asteptam ca fiind femeie, autoarea se ne tina partea din cand in cand, macar asa, din pura simpatie pentru tagma feminina din care chiar si ea face parte - probabil ca nu ii convine nici acest aspect, parintii sunt si ei de vina). 

Autoarea ne "demonstreaza", la nivel textual si dactilografic (matematic n-am verificat, am terminat Litere si prefer sa ma abtin de la calcule complicate, ca pierd, mai mult ca sigur, sirul demonstratiei pana ajung la rezultatul final), ca barbatii sunt cu totii niste "imbecili" (e citat, eu nu as spune chiar asa, poate doar ca sunt nitelus imaturi, dar se mai si straduiesc, uneori, sa isi depaseasca conditia), ca femeile se cearta intre ele cu voluptate crescanda si patos perpetuu, ca sunt obsedate de celulita si de privitul in oglinda in nestire pentru identificarea de noi defecte fizice adaugate de la ultima verificare sau confirmarea celor existente si adanc infipte in trupul sclav al timpului de nestavilit. 

Soacrele (caci despre socri vad ca nu zice nimic, inseamna ca astia sunt barbati de sorginte demna) nu o duc nici ele mai bine; sunt toate insuportabile, atat in plan individual, cat si la gramada (gramada neorganizata, sa ne intelegem, nu ca la rugby, ca asa ar fi fost mai bine cat de cat), mai putin soacra celei in cauza, din cate inteleg. Autoarea stie cum sta treaba in general, doar are si ea prietene ca toata lumea (prietene care, probabil, nu se regasesc nici ele in descrierile din articol (au fost excluse cu buna stiinta sau poate nu), adevarate creionari ale unor personalitati inflacarate, suspect de ironice si chiar rautacioase pe alocuri).
 

OK, in final doamna (domnisoara?) autoare care, pe lungimea a vreo 4 pagini, ne arata cu degetul la tot pasul, subliniind, in tot acest rastimp, cat de imperfecti si fara perspective de revenire suntem cu totii (din nou aceeasi gramada dezorganizata, gen "gloata"). Suntem indemnati, in schimb, sa luam aminte din vreme la ce ne paste, si sa sincercam chimbam ce se mai poate schimba (desi, dupa cum ni se tot aminteste, nu prea mai e nicio sansa de iesire la liman). Mergea un „quod erat demonstrandum”, chiar daca nu la cote abisale si nu in mod constant, asta ca sa nu exageram nici noi. Totul e realmente pierdut, suntem dezaxati pe toate planurile si in mai cotloanele vietii. 

In concluzie, la finalul articolului (da, l-am citit pana la capat; probabil o sa va intrebati de ce, avand in vedere ca stau cam prost cu rabdarea...ei bine, i-am mai dat o sansa, si stiti de ce!) nu am inteles decat ca suntem oameni (stiam, si sigur, si voi). Bine, nu era nevoie de atata amar de slova aleasa pe spranceana si tesuta artistic in gherghefurile revistei, plus cerneala scursa si evident si timpul, pierdut nu-i asa, atat cu scrisul, cat si cu cititul. 

Si totusi? Ce putem face, care e sfatul autoarei, cum sa procedam acum, ca am  bifat pledoariile celei mai nemultumite femei de pe Pamant? Toate suntem mai mult sau mai putin nemultumite la un moment dat, dar cu masura epoletilor de pe umar si a gradelor, ca la armata. Nu stiu, poate ma lamuriti voi pana la urma, raman pe receptie.

Ar fi trebuit, cumva, sa ne rugam la Dumnezeu mai abitir, sa ne fi facut chiar pe toti dupa chipul si asemanarea lui? Poate ar fi mers ideea, dar exprimata inainte de Facerea lumii, acum e deja too late.  

Eu zic ca ar fi fost mult mai bine ca autoarea noastra - talentata de altfel, dupa cum spuneam, si tin sa repet acest lucru - sa se indrepte si catre "chestiile" frumoase ale vietii, infaptuite atat de femei, cat si de barbati, caci ele exista cu siguranta, si se regasesc, de obicei, intr-o forma tangibila si chiar pe langa casa omului!

                                                         Semneaza: O femeie la fel de rautacioasa ca si restul