Apropo de "fixatia" mea deja consacrata cu semnele si influenta lor, m-am gandit sa va arat o "incercare" literara de a mea, ce se vrea a fi un inceput care, cu putin noroc si doar cu voia lui Dumnezeu, poate va deveni, intr-o buna zi, un roman de suflet:

                                                     Iubirile ei

I.                   DAMIAN

Se trezise atat de brusc, incat buimaceala momentului aproape ca-i paraliza orice miscare.

Soarele rasarise vesel din spatele draperilor groase de culoarea mierii, asa cum se intamplase aproape in fiecare zi de la inceputul acestei veri ce parea sa tina de-o eternitate, si care nu vroia sa ii lase timp lui Damian sa se poata smulge din mrejele visarii si sa nu mai fie de fiecare data, la trezire, atat de buimac.

Nu mai plouase de zile bune si caldura de pe timpul noptii incepuse sa devina tot mai greu de suportat, chinuindu-l si determinandu-l, la numai cateva ore in care reusea cu adevarat sa se odihneasca, sa se trezeasca cat de cat inviorat si cu chef de a infrunta o noua zi.

Astazi, insa, trezirea fu chiar mai greu de indurat decat de obicei, poate si pentru ca apasarea oboselii neoblojite de peste noapte ii adusese iute in minte faptul ca acum, mai mult ca niciodata, trebuia sa faca cumva si sa renunte la vesnica-i leneveala de zi cu zi, prolifica-i leneveala, scaldata in racoarea amagitoare de dimineata.

Pe Arina a cunoscut-o intamplator, cu aproape luna in urma, cand, iesind din redactie si indreptandu-se spre aleea din fata vechii cladiri de la strada, se lovise fara voie de silueta ce parea ca ii tine umbra, si care se straduia din rasputeri si cu graba sa il depaseasca.

A fost unul din acele momente (mai avusese asa o senzatie si cand primise postul la redactie pe care si-l dorise atat) cand Damian a inteles pe loc ca primeste un semn….de undeva, de Sus, de foarte Sus... Fara a fi un credincios in adevaratul sens al cuvantului – mai degraba un agnostic – a inteles cu usurinta ca totul pe lumea asta are un sens, si ca, cel putin in privinta dragostei, acum era randul lui, sau incepea sa fie.

-   Imi cer scuze, spuse Damian, cu glas atat de puternic, incat abia si-l recunoscu ca fiind al lui. Sunt putin grabit si evident neatent, adauga, in tot acest timp tinandu-si ochii atintiti la tanara femeie care afisa o mina surprinsa, putin speriata chiar, dar care nu dezvaluia nici pe departe adevaratele ganduri ce-i treceau prin cap.

-  Nu va faceti probleme, si eu sunt putin grabita, spuse Arina, fara insa a-si putea opri sirul gandurilor transpuse in monosilabicele-i cuvinte de scuza.

- Cum m-as putea revansa, stimata domnisoara? Spuse Damian, aproape instantaneu. Vorbea cu o necunoscuta, ce-i drept, o femeie frumoasa, si lumea se oprise in loc, nedumirita ca si el.

Sa fie luni, ani, de cand cineva nu i se mai adresase cu “stimata domnisoara”, se gandi Arina. Sau, poate, sa fi fost doar cateva clipe? Nu mai stia nici ea exact. Pentru Arina cea de acum, David, fostul sot, plecase cu adevarat atunci sau poate ca nu…

Sofia, fetita lor, avea insa grija sa ii aminteasca mamei sale in fiecare seara cand aceasta o saruta inainte de culcare, ca este singurul copil din clasa cei, care nu isi cunoaste tatal.

-    Stimate domnule, amandoi suntem la fel de vinovati. Credeti in semne? se pomeni rostind deodata.

Damian nu putu sa raspunda imediat, realmente contrariat la auzul unei astfel de replici, nevenindu-i sa creada ca ii cazuse pe buze exact aceeasi intrebare, dar nu fusese in stare sa o si rosteasca cu voce tare.

Mama sa ii spunea mereu – copil fiind – ca se comporta mai mult ca o fata (pesemne undeva in sufletul ei isi dorise o fiica dar nu lasase niciodata sa se inteleaga acest lucru, desi, cu fiecare ocazie, facea tot posibilul sa ii atraga atentia fiului sau ca nu va reusi nimic in viata inainte sa renunte la obiceiurile astea tipic “muieresti”. “Dami” – caci asa il alinta ea – nu reusea niciodata sa inteleaga exact ce vroia sa spuna mama lui si ce se ascunde de fapt  in spatele vorbelor sale de duh).

Trecusera deja secunde bune de cand ii fusese adresata intrebarea si inca nu avea un raspuns.

Semne? Despre ce fel de semn vorbeste fata asta, femeia asta rasarita in calea mea de niciunde? Se intreba pe sine.

Cred eu, oare, in semne? Pana acum, nu...dar cred o sa incep…de azi inainte.

-     Cu siguranta undeva, in universul asta mare, trebuie ca s-a petrecut ceva, dar nu pot spune exact ce anume si daca are legatura cu semnele de orice fel si natura ar fi ele, raspunse Damian, nu foarte convins ca partenera sa de discutie va accepta o afirmatie suficient de vaga cat sa nu spuna mai nimic concret; sa fi mers, insa, mai departe cu marturisirile in acelasi ritm cu sirul firesc al gandurilor sale ar fi fost ca si cum obiceiurile sale “muieresti” iar fi dat pana la urma pace, ceea ce, nu fusese inca pe deplin indeplinit.

-       Dar daca v-ar face placere, adauga el cu jumatate de glas (prinsese ceva curaj si nu prea, deh, sigur semnele astea sunt de vina pentru tot ce mi se-ntampla, acum ca incep sa le si accept), cu acea jumatate barbateasca a vocii sale, am putea merge sa ne asezam pe o banca in parcul de vis-à-vis, sa privim la porumbeii galagiosi din jurul Fantanii cu Suflet – si sa incercam – in acest decor animat de spectaculoasa larma provocata de zburatoarele blande si prietenoase - sa incercam sa deslusim taina neasteptatei noastre intalniri…caci doar spuneati ca semnele ne-au adus aici…poate e vremea sa aflu mai multe despre inefabilul din viata noastra.

-     N-am sa va refuz, spuse cu indrazneala Arina, dar tot cu o jumatate de glas, jumatatea cea “muiereasca” de asta data, la fel de convinsa ca interlocutorul sau nu isi putea da seama cu usurinta cat isi dorise, cat sperase in sinea ei sa auda acele cateva cuvinte din gura lui, un strain pana la urma, sau...

..Era o invitatie cu siguranta, dar catre ce? Nu stia nici ea prea bine, dar poate va afla curand, martora fiind la porumbeii zgomotosi in zbor si zarva lor.

II. ARINA si DAMIAN

Gasira iute o banca libera, foarte aproape de fantana-si-sufletul ei si se asezara tacuti si asteptanzi, doi tineri frumosi in care dorinta crestea cu fiecare clipa petrecuta impreuna.

Nu-si mai spusesera nimic din momentul in care Damian lansanse invitatia catre Arina de a zabovi in parc, printre pasari si oameni. Tacerea preluase fraiele, si poate ca era mai bine asa.

Pentru ca nu se cunosteau deloc, poate parea un cliseu la astfel de intalniri dar acesta era pe buna dreptate motivul pentru care nu isi mai adresasera niciun cuvant pret de cateva minute, atata cat durase traversarea strazii spre parc si parcurgerea aleii ce ducea la fantana cea insufletita, acum mai mult decat oricand, de cele doua suflete ce se alaturau curgerii firesti, de toate zilele.

-     E trecut de ora pranzului si porumbeii cred ca sunt deja osteniti de la atata zburat in jurul fantanii si probabil si-au gasit culcus pe undeva sau pur si simplu se iubesc undeva pe ascuns, se avanta Damian intr-un dialog neasteptat, care nu stia incotro ii va purta, poate in zbor, alaturi de porumbeii cei dragi si calatori...

Partea cu “iubirea pe ascuns” a adaugat-o in ultimul moment, exact cand era pe cale sa incheie fraza intr-un mod mult mai conventional si mai cuminte decat intentiona.

Nu stia de ce, dar pur si simplu simtea un impuls launtric de nestavilit ce il facu sa adauge o tenta sexuala conversatiei cu femeia cea necunoscuta, fara insa a fi, totusi, prea indraznet chiar de la prima fraza, ceea ce chiar si asa era deja suficient de mult pentru "odorul" mamei cel “muieratic”. Doamne, mama, voi scapa vreodata, de apelativul asta? Se intreba fea anil de zile fara speranta.

La auzul acestor cuvinte, Arina tresari usor. Uitase pret de o clipa, ca urmau sa asiste la un spectacol cu porumbei jucausi in zbor, un spectacol ce avea sa fie mereu altul, irepetabil, unic pentru fiecare barbat si femeie ce s-ar fi asezat acolo vreodata, in locul in care se aflau ei acum, pe o banca, langa acea fantana magica si misterioasa si care te atragea ca un magnet.

Cuvintele lui Damian o facura insa sa isi aminteasca pe neasteptat si de o scena din copilarie, cand sora sa geamana, Diana, plecata mult prea tanara intr-o lume mai buna, ii spusese candva, pe cand se aflau impreuna pe prispa casei bunicilor de la tara:

 - Arina, priveste la porumbeii aceia cum se giugiulesc!

 In partea stanga a casei, foarte aproape de gardul vechi de lemn, se intindea o palma de pamant verde, acoperita cu cea mai stralucitoare si parfumata iarba intalnita vreodata pe lume, care, acum in amintire, ii gadila Arinei cu duiosie simturile pana mai ieri complet amortite.

Acolo jos, in iarba, se pitisera doi porumbei, gata de iubire.

O uimise cu adevarat, la vremea respectiva, ce spusese Diana. Aveau numai 11 ani pe-atunci. “Copiii din ziua de azi”, isi mai spuse, ca pentru sine, caci ea mereu se simtise ca o sora mai mare.

Mai tarziu, la mormantarea Dianei, vazand-o cat este de frumoasa zacand fara suflare pe catafalcul alb, aproape nepamantean (doar se transformase intr-un inger acum, ingerul care o va ocroti pe sora ei  mereu de Sus), isi aminti de porumbeii inamorati si se gandi ca poate Diana ii luase cu ea in calatoria cea eterna, ca sa nu mai fie atat de singura…Ca sa fie cu EL, un el pentru care Arina isi astazi plangea sora.

Diana avea numai 17 ani cand si-a curmat zilele din prea multa dragoste pentru un coleg de scoala, care nu ii impartasea sentimentele, ba dimpotriva, nici nu parea sa realizeze ca Diana exista.

Cand insa, dupa un an in care el nu parea sa aiba ochi pentru ea, Diana luase decizia fatala, impinsa de teribilismul varstei si suferinta dragostei de nestavilit de la aceasta varsta asa-zis "minunata" in viata oricarui om.

Vestea o daramase definitiv pe mama lor, iar pe tata il impinse sa renunte la tot si toate si sa plece Dumnezeu stie pe unde, in lumea larga.

Despre tatal sa nu mai stia nimic. Trecusera acum aproape 10 ani de la moartea Dianei si mama sa ramasese vesnic neconsolata. Se auto intitula “vaduva si fara de-o fiica”, neajungand, insa, vreodata sa afle daca sotul sau intr-adevar murise. Prefera sa gandeasca asa dintr-un instinct de acuta aparare si conservare, pentru ca simtea in adancul sau ca nu il va mai vedea niciodata, doar trecusera atatia ani…

Dar Arina nu credea acelasi lucru. Totul timpul se gandise ca tatal sau va reveni cu siguranta intr-o buna zi, impins de la spate de remuscarile anilor trecuti, dar si de dorul pentru fiica sa ramasa-n viata.

Dovada de egoism din partea Arinei? Poate. Totul timpul traise cu impresia ca tatal sau o preferase pe sora ei, dar asta simtea numai in putinele momente petrecute impreuna cu toata familia, de obicei seara la cina, cand se adunau toti laolalta la masa. Tatal sau nu parea sa raspunda la nicio intrebare pusa de careva de la masa, mai putin la cele ale Dianei, careia ii adresa si cele cateva priviri de mesean vesnic infometat la ceas de seara, fara chef de prea multa vorba.

In restul timpului, isi iubea sora si o considera cea mai buna prietena; ar fi trecut prin foc si sabie sa o apere la nevoie, asta intamplandu-se numai cand sangele scurs din venele bietei fete nu mai putea fi adunat si bagat la loc in trupul golit de seva, nici macar de ea, vasnica aparatoare a Dianei si destinului sau de nestavilit.

Lasand in urma traumele si amintirile dureroase ce-i umblau de-a valma prin minte, Arina isi reveni, si se gandi deodata la Sofia, fetita ei de 5 ani, un revers benefic si foarte proaspat la tot ce se intamplase pana acum in viata ei.

Cand ramasese insarcinata si aflase ca urma sa aiba o fetita, primul sau gand a zburat la Diana.
Poate ca Dumnezeu i-a redat-o pe sora ei, luata prea repede de langa ea, in forma sa cea mai frumoasa si cea mai draga in care ar fi putut-o face.

Ii impartasise acest gand si sotului sau, David, care nu paruse defel convins de vreun amestec divin in nasterea fiicei sale.

        - Cand ai de gand sa uiti si sa mergi mai departe? o intrebase pe un ton foarte sec David, oarecum pe buna dreptate si in stilul sau caracteristic. Pricepe odata, ca si-a facut-o cu mana ei, o egoista, nu s-a gandit cata durere lasa-n urma; n-o mai compatimi atat, s-a dus intr-o lume mai buna,iar noi, cei ramasi aici, trebuie sa mergem mai departe, suntem mai puternici decat a fost ea si asta trebuie sa ne bucure.

Niciodata sotul sau nu avusese ceva bun de spus la adresa Dianei.

Nu o cunoscuse in persoana pentru ca nu apucase. Diana murise cu putin inainte ca Arina sa obtina postul de profesor de liceu, acelasi liceu la care avea sa il cunoasca pe viitorul sau fost sot.

III. DAVID

Arina tocmai isi stinse tigara calcand-o ingandurata cu varful pantofului, fara prea multa convingere.

O fumase pe jumatate, asa cum facea cand era foarte agitata sau avea ore cu a 12 a B, o clasa greu de stapanit, dar unde macar putea preda unor tineri cat de cat inteligenti.

Arina se afla pe culoar, langa cancelarie, si tocmai se pregatea sa intre inapoi, cand profesorul cel nou de matematica – un tip cu o figura ursuza si interesanta in acelasi timp  – o opri, apucand-o usor de brat.

-       Nu mai fumam o tigara impreuna, Arina? Directorul e inauntru si nu pare a fi in toane prea bune, spuse David, cu o incredere demna de un cuceritor niciodata refuzat de o vreo femeie.

-       Ma cam grabesc, am ore, spuse Arina, evitand sa ii se adreseze pe nume. Nu mai stia daca era David, sau ma rog, nu era sigura si prefera sa evite o eroare si eventualele sale repercursiuni greu controlabile, mai ales ca era vorba de un coleg nou sosit in liceul lor, ale carui reactii ar fi fost cu siguranta neasteptate, asa ca alese in schimb o modalitate de adresare impersonala, astfel incat impactul surprizei unei potentiale reactii negative sa fie redus la maximum.

-          …si nici nu ma deranjeaza daca e si directorul aici si nici in ce toane este, in 2 minute intru la clasa, mai spuse Arina, la fel de convinsa, ca si interlocutorul sau de altfel, ca nu va da gres cu aceasta replica si va fi lasata si in pace sa-isi poata vedea mai departe de programul sau obisnuit.

Dar David nu se lasa cu una, cu doua.

-         Avand in vedere ca aproape niciodata nu fumezi o tigara pana la capat…jumatatea dinainte si cu cea oferita de mine…sa zicem ca putem spune ca am fumat o tigara intreaga si apoi ne putem vedea fiecare, linistiti, de ale noastre.

-      Bine, mai spuse Arina, mai mult ca sa n-o mai bata la cap cu asta, desi nu isi dorea nimic mai mult decat sa ramana singura, doar ea si gandurile ei, cu care prea rar avea ocazia sa mai stea la o palavra.

Fumara impreuna tacuti, fiecare putin stanjenit de propriile-i intrebari apasatoare si inca nerostite.

Se despartira, intr-un tarziu, cu un zambet fortat pe chip si fara ca vreunul sa stie ce avea sa urmeze si mai ales, cu ce consecinte pentru amandoi.

Acum, dupa atata timp de la plecarea lui David – anuntata printr-un  biletel foarte la obiect conceput si lipit cu un magnet-suvenir cu peisaje din Grecia pe frigiderul din bucatarie, se tot intreba de ce naiba nu refuzase atunci tigara aia…una intreaga si mai ales, una atat de stupida...

“Ba bine ca nu”, isi spuse, o am pe Sofia si e minunat.