România (ne)bunului simţ

Mă pregătesc sa ies la cumpărături şi dau iar cu ochii de geamurile de la bucătărie, abia spalate de  soacră-mea. A ajuns să le spele aproape săptămânal. În mod constant, cineva arunca ceva de sus. Aruncă laturi, resturi menajere, aruncă orice. Ca şi cum ghena de la bloc nu ar exista, ca şi când incă am trăi in evul mediu. Mitocănia ne-a cam intrat în sistem şi nu prea avem de gând să ne lepădăm curând de ea şi de apucăturile sale.

Nu de puţine ori era să primesc, direct in cap, pungi pline cu coji de roşii, cartofi sau ceapă. Sau castraveţi, depinde care le e meniul vaşnicilor cetăţeni vecini, lipsiţi de cele mai elementare scrupule şi complet dezbrăcaţi de orice urmă de caracter.

Din perspectiva ecologistului de conjunctură, am putea gândi că resturile menajere pot fi biodegradabile, dar un astfel de proces e de durată şi nu ar trebui să se desfăşoare nicidecum in jurul blocului, în zonele urbane şi intens populate, unde se mai joacă şi mulţi copii. Deocamdată, să invăţăm să ne rezumăm măcar la a folosi pubelele special amenajate pentru colectarea diferenţiată a materialelor reciclabile precum sticla, plasticul sau cartonul, care, oricum, pentru bucureşteni fac incă parte din zona SF a curaţeniei urbane.

Ca să revin, ies in stradă, ajung în bulevardul aglomerat gemând sub greutatea copleşitoare a numărului de maşini şi claxoanele lor ce sufocă perpetuu traficul, şi cea a umbrelei permeabile ce acoperă doar aparent indiferenţa oamenilor îngânduraţi, preocupaţi şi foarte grăbiţi. Mă opresc la un bancomat şi mă pregătesc să scot cardul din portofel. Nu apuc sa duc operaţiunea până la capăt, că şi mă ia prin surprindere un val de cutii de lapte – pline! – aterizând vertiginos de la un balcon! Speriată, ma trag instinctiv deoparte ca să mă feresc, şi îl sfătuiesc şi pe tăticul cu copilaşul in braţe aflat în apropiere să procedeze la fel.

După ce mă mai dezmeticesc niţel şi îmi revin cât de cât din şoc, mă îndrept spre supermarket. Aici, dau peste altă dovadă că nu ne interesează decât propria achiziţie de moment şi nimic mai mult. Bunul simţ, dacă există, nu ne-a insoţit şi la cumpărături. A rămas acasă, asta în cel mai fericit caz.

O “doamnă” (din păcate, apelativul vizează doar sexul feminin al acelei persoane, neputându-se pune problema de vreo formă de adresare politicoasă, aşa cum ar fi fost de preferat) îşi etalează produsele la casă, iar coşul îl uită (lasă?!) în urmă. Îi amintesc, pe un ton decent, că ar trebui să îl lase la ieşire, ca să poată fi disponibil şi pentru viitorii cumpărători. Reacţia femeii mă stupefiază de-a dreptul, de fapt lipsa unei reacţii de orice fel. Îmi aruncă, în schimb, o privire piezişă, reluându-şi nonşalanta îndesatul în traistă fără să spună vreun cuvânt, fără să îmi dea vreo replică. Sincer, mă aşteptam să se revolte cât de cât, să mă ponegrească chiar, să mă şi scuipe. Ei bine, nu. Pur şi simplu mă ingnora. În vâltoarea grabei cu care îmi postam şi eu produsele pe banda de la casă, cu care mă ocupam şi de aşezatul lor in sacoşă şi scosul banilor din buzunar, tot nu puteam să nu mă găndesc, tristă si intrigată deopotrivă, la ce s-a ajuns, la ce am ajuns...

…am ajuns să ignorăm tot şi pe oricine. Mai nou, indiferenţa pare să ia locul temperamentului coleric tipic românesc, “înnobilat” de spiritul de gâlceavă veşnic alert şi neostoit. Tupeul nu cred că l-am pierdut, doar că acum e iarnă, şi probabil hibernează pe undeva. Cu siguranţă abia aşteaptă să vină primăvara şi să işi arate iarăşi colţii, reintrând pe făgaşul său normal.

 Pe ce lume trăim, Doamne? Nu mai aşa mai putem vieţui, ferindu-ne unii de alţii, aruncându-ne în cap unii altora deşeuri, cutii de lapte, ghivece sau sloganuri electorale care mai de care mai pline de ocară şi de injurii la adresa semenilor noştri mai mult sau mai puţin implicaţi politic?

Protestul din Piata Universităţii s-a transformat şi el, cu fiecare zi, într-o adevărată răzmeriţă. Alegem să vandalizăm, să lovim, să spargem capete, să furăm, în loc sa fim uniţi, să protestăm paşnic, cântând şi strigănd sloganuri decente, transmiţând mesaje coerente şi mobilizatoare, cu substanţă şi scop precis pe care să le poată auzi şi cei responsabili de nemulţumirile exprimate, dar şi  cei care au ales să nu fie prezenţi din varii motive?

Totul s-a transformat in violenţă pură şi atac la persoana. In timp, simţul civic ni s-a alterat şi anchilozat, acutizându-ni-se, in schimb, instinctele primitive şi distructive.

La vot nu se mai duce nimeni, şi de ce sa nu recunoaştem, nu prea mai ai nici cu cine vota, aşa că, pe undeva, îi înţeleg şi pe cei care aleg această formă de protest, pasivă şi apatică.

Acum sunt la modă bâta şi piatra. Sau mai la indemână. Dreptatea se face, şi ea, cu pumnul. Dialogul a rămas o opţiune prea indepărtată, care nici nu mai inspiră încredere.

George Orwell spunea că masele au libertate de gândire pentru că masele nu gândesc. Îi dau numai parţial dreptate, pentru că, atunci, după revoluţie, masele se comportau în stradă cu totul altfel. Bine, e adevărat şi că miza era alta, oamenii erau uniţi, iar Piaţa Universităţii, zona liberă de neo-comunism, kilometrol zero al capitalei, devenise un simbol al libertăţii nealterate şi nedisimulate, un loc de pelerinaj aproape sacru în care  înălţam rugi comune şi puternice către Dumnezeu.

Piaţa se umplea uşor cu miile de golans sans frontieres, adunaţi laolaltă în aşteptarea iminentă o Majestăţii Sale Rele Mihai, ce nu avea să mai ajungă, însă, niciodată în mijlocul nostru, expediat inapoi de Putere cu acelaşi avion cu care venise, înapoi în ţara care îl gazduise atâta amar de vreme, şi care îl ţinuse, fără voie, atât de departe de patria sa.

Când o să încetăm să ne mai dorim să moară capra vecinului? Tot nu a murit încă? Nu ne mai putem opri din a fi, la nesfârşit, egoişti şi răi, în mod acerb preocupaţi de alimentarea constantă a propriului eu, veşnic avid de aceeaşi sevă indoielnică, şi de inevitabilul delirium tremens?

Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu noi, atunci cine? Cam asta strigam, PE ATUNCI, în Piaţă.